O carte între cărţi. Transparenţe şi dileme

Un articol de Maria Cogălniceanu

Ioan Pintea, Proximitãţi şi mãrturisiri. Jurnal şi memorii, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 2012

 

Scriind cu pasiune şi sinceritate poezie, eseuri, convorbiri, impunându-se printre poeţii contemporani traduşi în cinci limbi, dar şi anonimizându-se prin slujbele de canonizare a Sfinţilor martiri năsăudeni şi a Sfântului Pahomie de la Gledin, Ioan Pintea publică o carte nouă la Bucureşti.

O pânză diafană trece din pagină în pagină cu opriri neaşteptate între însemnări jurnaliere, meditaţii profunde, reîntoarceri în trecutul neîndepărtat, bine păstrat şi pentru totdeauna în memorie. Nu fără justificarea a tot ce închide, cartea se numeşte Proximităţi şi mărturisiri. Jurnal şi memorii.
Convergente sau antonimice, conceptele şi noţiunile de teorie literară sunt zvârlite cu bunăştiinţa semănătorului care aşteaptă să încolţească în primăverile altor generaţii. Textul pare alcătuit ca într-o frescă precreştină din Ravenna a celebrului Mausoleo di Galla Placidia; un cer încărcat de infinitudinea stelelor aurite şi Iisus, „blândul păstor“ cu turma oilor albe.
Privind din interior lumea teologală ca un cunoscător deplin şi erudit, Ioan Pintea schiţează îngeri şi sfinţi, atei, pseudocărturari, opunându-i celor autentici, care n-au acceptat în viaţa lor tămâierile encomiastice întocmai ca Umberto Saba: „Eram viu şi vorbeam unui popor de morţi/ Mort refuz deci laurii şi cer să fiu dat uitării.“ Indignarea preotului Ioan Pintea la înmormântările cu fast, cu pompă, este greu de stăpânit fiindcă toată vorbăria plăsmuieşte „un întreg corpus de fariseisme, fără pic de inimă şi sentiment“.
Acestei cohorte li se alătură ipocriţi care „înjură creştineşte“, politicieni demagogi, orbiţi de lux şi voinţa de mărire, iar, pe de altă parte, „ortodoxia leneşă“, incapabilă să intervină, când ereziile se manifestă peste tot. Dumnezeu este o certitudine, dar cel ce a tipărit Primejdia mărturisirii şi a ucenicit alături de N. Steinhardt pe care-l are drept model, nu poate lăsa enoriaşii în derutã. De aceea revine asupra aşa-numitului ecumenism al prelaţilor ortodocşi, care au provocat „o criză profundă, pe lângă multe altele, cu care se confruntă în aceste timpuri bezmetice, Biserica – aceea căreia îi slujim cu devoţiune şi eu ca preot, şi tanti Ana, ca enoriaşă, şi nea Nicolae ca făt. Departe lucrurile o iau razna!“.
Teologul ne trimite înapoi la Biblie, Evanghelii (şi la cele „apocrife“). „Înapoi la Steinhardt!“ este propoziţia imperativă cu care debutează o secvenţă din Jurnal.
Autorul Jurnalului fericirii este o prezenţă (în absenţa de peste un sfert de secol) datorată celor care l-au cunoscut şi evocat. În volumul lui Ioan Pintea e mai mult decât atât. E cel care a format caractere şi s-a ţinut drept într-o epocă damnată, înfruntând curajos, în văzul lumii, trădarea, frigul şi frica, iubind ceea ce era ales, nobil în oameni şi-n cultura noastră.
Din mărturisirile lui Ioan Pintea, înţelegem de ce mănăstirea din Maramureş era Rohia mult iubită şi căutată. Răsar imagini până acum neştiute. Aici este un alt Steinhardt, a cărui voce răzbate dincolo de timp, ca în acest scurt dialog dintre Avva şi discipol: „Mi-ai înseninat bătrâneţile!/ Mi-aţi fericit tinereţile!“. Erau în consonanţă cu gândirea filosofului Constantin Noica, preluată de la alt filosof care spunea despre raporturile dintre maestru şi ucenic: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte“.
Ca în cazul filosofilor pe care-i îndrăgeşte şi-i citeşte cu nesaţ, scriitorul acestei cărţi minunate pe care, epuizând-o, revii la o nouă lectură, notează despre N. Steinhardt că nu poţi spune că l-ai epuizat, descoperind amănunte gingaşe – explicaţii la tăcerea grea instalată la Salonul de Carte de la Paris în 1996, prietenia cu filosofii români şi străini, cu exilaţii politici, cu unii laici. Ca Heidegger, „filosof al drumurilor, potecilor şi cărărilor“, N. Steinhardt a devenit un „reper ideal“ pentru tineri. Le-a transferat (cât a putut) o serie dintre prietenii săi cărturari care i-au continuat opera formativă. „Părintele“ este peste tot în albume de familie, în biblioteci, în inimi. Într-o pagină din Proximităţi şi mărturisiri, autorul ne face un dar de mare preţ. O paralelă (inedită) între ţărani şi călugări, credibilă ca apoftegma din Pateric despre nişte ţărani egipteni. Textul lui N. Steinhardt spune despre comunicarea/comuniunea dintre aceştia: „Nu de aceea dau ţăranii năvală în mânăstiri în zilele de hram, ca într-un paradis recâştigat, cucerit, cu oboseli, cu trudă, dar şi cu subconştienta ancestrală convingere că trec în limbaj eliadian din casa lor profană în casa lor sacră?“. Într-un sfert de veac, însă, lucrurile au subevoluat. Ioan Pintea ştie, constată în cotidianul sluţit „călugări rataţi, purtători de culion şi camilafcă şi ţărani fără identitate, prăbuşiţi de bună voie în ispitele şi ademenirile veacului“. Comentariul este acid, dar veridic.
Dintre sutele de călugări „îmbunătăţiţi“ care trăiesc în sihăstrie şi se roagă pentru noi, cel căruia autorul îi închină câteva pagini substanţiale, cu nume parcă predestinat, este (a fost) Părintele Serafim Man. A fost în zilele de după ’89  un „nedreptăţit“, fiindcă nu şi-a pus în lucru toate „strategiile monahale“ pentru a obţine celebritatea lumească. Dar ceea ce a însemnat pentru Biserica Ortodoxă şi pentru fiii săi duhovniceşti stă scris în propriile-i cărţi (monografia Mânăstirii Rohia şi Livada duhovnicească) şi în ceea ce au notat filosoful Constantin Noica, N. Steinhardt şi Ioan Alexandru, poetul creştin. „Darnic, vertical, curajos, blând, smerit, bun sfătuitor, mare duhovnic. De loc din Boiereni. Boier este!“  Aşa îl caracterizează conclusiv Ioan Pintea, căruia la şaptesprezece ani i-a prezis că va fi preot.
Însemnările se particularizează prin tonul curat şi înălţător, fără exagerări panegirice, urmărindu-se deschideri spre o lume puţin cunoscută de contemporani ca în iniţierea celor neştiutori. În ţinutul copilăriei sale (Runc, Chintelnic şi alte sate necunoscute dincoace de munţi), oamenii au nume stranii, biblice ca Anchidim, Arghil, Andrei, Gligor. Ele sunt perpetuate prin urmaşi şi neîntinate ca însăşi tradiţia românească locală. Tot astfel, autorul mărturisirilor transmite prin scrierea aceasta tainele sufletului şi învăţăturile primite de la N. Steinhardt şi fraţii săi întru Hristos. Povestea fabuloasă a unei copilării şi adolescenţe petrecute în mediul rural transilvan se întrerupe cu ştiinţă prin tehnica muzical-literară a punctului şi contrapunctului. Naratorul cu har se opreşte pentru a se adresa nu unui cititor străin, ci mai ales Ioanei şi lui Andrei într-un fel de testament literar à la Enăchiţă Văcărescu şi Tudor Arghezi.
Carte bogat cuprinzătoare, trează, adiţionând în cercuri straturi sociale diverse şi intersecţii culturale ce pun în evidenţă adevărate liste cu autori şi opere de căpătâi, Proximităţi şi mărturisiri  navighează între ecouri stinse din semănătorism şi poporanism spre un baroc literar autohton.
Peste toate erupe din rădăcini viguroase copacul, simbol mitologic şi religios indo-european, martor al microcosmosului în care a trăit autorul. Părul din Chintelnic e „unul dintre confidenţii mei“ – precizează Ioan Pintea – e fratele şi prietenul cel mai credincios. Prezent în anotimpurile vieţii sale, tânăr şi plin de energie, dezbrăcat de podoabe şi bântuit el însuşi de melancolii ca o fiinţă omenească adulmecă prădalnica nefiinţă prin apropiere.
Dar Logosul este nemuritor şi perceput de poet chiar şi în „marea trăncăneală“ urbană. Purtând cu sine ceva din inspirata lucrare a lui Arcimboldo (Librarul), Ioan Pintea ne propune un vademecum la care empatizăm cu toată făptura. El însuşi pare a se fi proiectat în Lectura breviarului, seara din tabloul lui Carl Spitzweg.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper