O babilonie narativã

Un articol de Stanca Aruncutean

Vianu Mureşan, Nebunul lui Dumnezeu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 408 p.

Care este cel mai la îndemână procedeu când te gândeşti să purcezi la scrierea unui roman? Iei câteva personaje, le construieşti în aşa fel încât să fie conştiente de statutul de  personaje, le creezi mai multe cadre de desfăşurare (dacă zburzi din real în imaginar, din trecut până hăt în viitor şi te mai opreşti puţintel şi în oniric, e perfect); la asta mai adaugi câteva elemente de teoria literaturii (intertextualitate, analiza triadei autor-personaj-cititor, ca autor te auto-textualizezi şi îţi promovezi cartea, intri în dispute cu personajele, te tachinezi cu cititorul).
În Nebunul lui Dumnezeu, Vianu Mureşan foloseşte toate ingredientele acestei reţete postmoderne, dar, conştient probabil de suprasolicitarea procedeelor şi de faptul că elementul de noutate ar lipsi cu desăvârşire dacă s-ar rezuma numai la preluarea formulei de construcţie, adaugă un amalgam de elemente menite să învioreze romanul (vom vedea cât a reprezentat acest lucru reîmprospătare şi cât ghiveci tematic).
Aşadar, ce avem în plus: ideea de sorginte creştină a creaţiei prin numire, respectiv a verbului creator, simboluri păgâne (tauri, satiri) reprezentând un soi de complex de castrare şi în acelaşi timp de postulare a bărbăţiei, personaje care pornesc de-a dreptul o luptă împotriva creatorului lor pentru dobândirea autonomiei.
Metafora lumii ca o tablă de şah, unde Dumnezeu este instanţa supremă, jucătorul cel mai iscusit (la nivel macro), căci la nivel micro autorul este jucătorul, iar tabla pe care îşi desfăşoară el jocul este chiar textul, personajele fiind pionii. La toate acestea se mai adaugă şi imposibilitatea stabilirii graniţei dintre realitate şi imaginaţie.
Multe sunt elementele noi, dintre cele mai variate, uneori incompatibile unele cu altele, fapt care duce la o multiplicare a mizelor romanului. Tezele principale sunt reprezentate de ideea, bineînţeles postmodernă, că un roman n-are nici sfârşit, nici început, că el se creează şi se recreează pe măsura fiecărei citiri şi recitiri (implicit a interpretării din diferite perspective) şi că fiecare tablou al romanului poate fi multiplicat la nesfârşit, dând naştere la noi romane.
O altă miză este demonstrarea legăturii indivizibile dintre autor-personaj-cititor, care joacă, fiecare, pe lângă rolul atribuit încă de la început, şi celelalte două roluri (adică autorul este şi personaj, şi cititor, acesta din urmă poate fi la rândul său şi creator, şi jucător pe tabla de şah, iar personajul poate fi şi autor, şi lector).
Înainte să trecem la descâlcirea planurilor narative, se cuvine să ne oprim şi asupra elementului formal, un prim capitol nenumerotat care ţine oarecum loc de prefaţă (Preludiu, în primă instanţă învăluitor) şi care explică în mare cam ce-şi propune autorul să demonstreze, apoi, ca într-o piesă de teatru sunt prezentate personajele, cu menţiunea că doar câteva sunt amintite şi că multe dintre ele încă nu-i sunt cunoscute (fapt menit să sublinieze imprevizibilitatea actului creator).
Între potopul verbal
şi babilonia tematică
Urmează 14 capitole în care autorul se asigură că o să depunem o muncă de Sisif în încercarea de a urmări textul care îţi dă efectiv sentimentul că asişti la un soi de potop verbal. Cu majuscule sunt onorate doar numele proprii (mai degrabă o tehnică subversivă a autorului de  a le da personajelor impresia că sunt reale), nu există semne care să marcheze dialogul, ca şi cum autorul a scris această carte sub influenţa unei puteri superioare, pe nerăsuflate aproape.
În ce priveşte planurile narative, o adevărată babilonie. Singurul lucru de care nu ne putem îndoi este caracterul fictiv postulat încă de la începutul cărţii: „Toate instanţele acestui roman sunt fictive, inclusiv autorul. Dacă s-ar întâmpla ca vreun personaj să apară într-o bună zi pe stradă, să vă sune la telefon sau să vă scrie un e-mail nu vă alarmaţi, asta nu dovedeşte că, uneori, cuvântul se face trup. Eventual că sunteţi deja în carte alături de el, adică acolo unde vă e locul“.
Romanul debutează cu bunicuţa care creează lumea din jurul ei prin numire. Aşa se naşte Doina, dintr-o păpuşă de pânză pe care o lucrează bunica şi îi pune nume Doina, as simple as that. Aceasta se împrieteneşte cu Carina, ambele filoloage în Cluj, au parte de o studenţie tipică, locuiesc în Haşdeu, fac plimbări pe Cetăţuie şi prin parc, se împrietenesc cu Alioşa sau, cum îl numeşte Doina (urmând ca acesta să-i rămână numele), Sfinţişorul; de fapt, n-o să aflăm niciodată care este numele lui adevărat sau dacă are vreunul; poate Doina l-a creat prin numire, iar acesta există doar în imaginaţia ei. Până să înnebunească Sfinţişorul, povestea lor este destul de plictisitoare, relatată într-un mod pueril. După ce acesta o ia razna şi începe să piardă darul vorbirii articulate (apropiindu-se în felul acesta vorbirea primordială, cea divină), lucrurile încep să fie ceva mai interesante.
Carina, cu a sa viaţă amoroasă, o cam pune în umbră pe Doina, dezvoltând un soi de fetiş pentru profesorii universitari, mai precis pentru profesorul de ebraică, David, care le iniţiază în studiul kabalei. Apoi începe o relaţie cu renumitul profesor de psihologie Ştefan Cantor.
Cantor este unul dintre personajele romanului care luptă cel mai fervent pentru a convinge lumea din jur de convenţia literară din care fac parte cu toţii. Tot pe frontul din Cluj (căci există o suită de personaje şi la Baia Mare) avem cuplul Amira-Antim, ea o studentă la Arte Plastice, cu un trecut zbuciumat, fiinţă aproape himerică, aproximativ de aceeaşi consistenţă cu fumul ţigărilor care-i ţin loc de aer, el – un anticar blajin, care-şi petrece toată ziua citind sau căutând cărţi.
În Baia Mare, acţiunea se concentrează asupra unui soi de cerc literar care se coagulează în jurul lui Alexandru Deac, un muncitor în mină plin de sensibilitate, care, în timpul liber, când nu bea de usucă, scrie poezii şi proză, chiar începe lucrul la un roman, care se numeşte (din pură coincidenţă, bineînţeles) Nebunul lui Dumnezeu…
Interesant este că într-un fel sau altul toate personajele sunt legate între ele (normal, vor zice ele, doar avem acelaşi tată, suntem fraţi întru creaţie). Alexandru moare în mină lăsând neterminat romanul, Antim, în veşnica lui căutare de cărţi, ajunge în posesia manuscrisului şi ia cunoştinţă de celelalte persoanje şi de faptul că el se află în interiorul unei convenţii pe care nu poate s-o depăşească. Să fie el nebunul?
Amira, devastată de moartea lui, ajunge ca o nebună veritabilă la psiholog, care e nimeni altul decât Cantor. După ce află de la Amira despre manuscrisul lui Alexandru, profesorul este tot mai hotărât să rupă convenţia, să se lupte cu autorul, vrea să fie suveran asupra propriilor gânduri şi acţiuni. Să nu te supui convenţiilor, curat act de nebunie! Dorind să ia o pauză de la toată aiureala aceasta, Cantor o ia pe Carina şi merg într-o excursie la Budapesta, Viena, Praga, iar în cea din urmă capitală asistă la o piesă de teatru unde, ca să vezi întâmplare!, personajele sunt tocmai personajele din cartea pe care o recenzăm acum, cu tot cu autor.
N-o să ne pronunţăm categoric acum; vom spune doar că e, fireşte, un lucru pozitiv ca un roman să te facă să-ţi interoghezi propriul statut (entitate reală sau ficţională). Totuşi, faptul în sine nu salvează romanul de la ghiveciul tematic care, cu tot şuvoiul de elemente alambicate, contradictorii, îţi epuizează capacităţile de interpretare.

Un comentariu pentru “O babilonie narativã”

  1. februarie 13, 2015 la 10:52 am

    Super

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper