Note pe marginea alegerilor din Grecia

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Recentele alegeri legislative din Grecia au pus capăt alternanţei la putere a două partide care au dominat decenii la rând scena politică elenă, unul al conservatorilor liberali, Noua Democraţie, celălalt al stângii anchilozate, reprezentată de PASOK. Noul guvern grec va fi format de partidul Syriza, considerat radical de stânga. Majoritatea necesară pentru guvernare este de 151 de locuri în parlamentul elen. Syriza a câştigat 149, aşa încât noul premier Alexis Tsipras este nevoit să formeze o coaliţie, cel mai probabil cu o mică formaţie de dreapta, Grecii independenţi. Răsturnarea de situaţie de la Atena este importantă nu pentru că vine la guvernare un partid radical de stânga, ci pentru că pune capăt unei morişti care permitea aceloraşi partide să formeze coaliţii, o rutină care diluase până şi diferenţele de culoare politică.
O victorie aşteptată
Ani de zile, la Atena au fost manifestaţii violente împotriva politicii de austeritate. În rândurile instituţiilor europene, îngrijorarea s-a accentuat pe măsură ce se contura creşterea influenţei pe scena politică a partidului Syriza condus de Alexis Tsipras, adversar înverşunat al soluţiilor Bruxelles-ului impuse pentru ieşirea Greciei din criză. De ce ţi-e frică nu scapi, spune un proverb românesc. Tsipras a câştigat alegerile. Tentativele de a fi deturnat sau măcar diluat cursul rezistenţei partidului Syriza nu au dat roade. Experienţa de eurodeputat l-a ajutat pe Tsipras să navigheze abil prin curentele politicii de la Bruxelles şi Strasbourg şi, mai ales, să se urce pe valul nemulţumirilor populare provocate de impunerea planurilor de austeritate. Odată calmate apele, Bruxelles-ul va trebui să se acomodeze cu ideea că rândurile contestatarilor, ale euroscepticilor se consolidează în Uniunea Europeană.
Tsipras va avea de trecut un obstacol important chiar la el acasă: preferă să aducă în coaliţie partidul de dreapta Grecii Independenţi doar pentru că s-a pronunţat împotriva planurilor de austeritate iar conducătorul acestuia, Kammeronos, a susţinut că „Grecia este victima unui complot internaţional“. Presa internaţională aminteşte că posibilul aliat la guvernare abia s-a desprins din Noua Democraţie iar discursul lui agresiv împotriva „troicii“ – Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană şi F.M.I., va ridica obstacole serioase în negocierile viitoare cu Bruxelles-ul. Iar negocierile sunt imperative.
Ce se mai poate face?
Există trei scenarii avute în vedere în privinţa evoluţiei raporturilor Atenei cu Uniunea Europeană. Primul, cel mai sumbru, ar fi ieşirea Greciei din zona euro, cunoscut sub numele de Grexit (de la Grecia exit). Al doilea, este de renegociere a acordurilor de credit semnate de precedentul guvern elen cu „troica“, de care Germania şi statele nordice nici nu vor să audă. Posibilă şi de neevitat va fi negocierea reeşalonării imensei datorii a statului elen, evaluată la 320 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă 175% din PIB. Economia Greciei este legată cu otgoane de Uniunea Europeană aşa încât, oricât de radicali ar fi adepţii lui Tsipras şi oricât de nemulţumiţi sunt grecii din cauza programelor draconice de austeritate, o soluţie negociată cu Bruxelles-ul se impune. În numai câţiva ani de aplicare a planurilor de austeritate, veniturile grecilor au scăzut cu 40%, PIB-ul s-a contractat cu 25%, iar şomajul afectează un sfert din populaţia activă a Greciei. Resurse de redresare sunt imposibil de găsit pe plan intern. Renegocierea datoriei rămâne cea mai realistă dintre soluţii. Alexis Tsipras consideră că ar fi necesară o reducere a acesteia cu două treimi. Evident că nimeni nu este dispus să accepte aşa ceva. Pe de altă parte, nici intransigenţa adepţilor respectării în întregime a prevederilor acordurilor de credit nu poate fi productivă. Încă din campania electorală Tsipras articulase un plan în această direcţie, care avea un singur avantaj, nu neapărat suficient pentru convingerea partenerilor de la Bruxelles: cel de a fi recurs la trecut pentru a antrena responsabilitatea morală a Germaniei. Grecul a amintit că, în 1953, în condiţiile de după război, Germania federală se înglodase în datorii şi crease riscul să antreneze pe o pantă periculoasă statele creditoare din Europa Occidentală, printre care se afla şi Grecia. Soluţia de ieşire din criză a fost convenită la o conferinţa extraordinară convocată la Londra, în 1953, la care s-a hotărât reducerea cu 60% a datoriei şi fixarea unui termen de treizeci de ani pentru rambursare acesteia. Au mai fost instituite un moratoriu de cinci ani (1953-1958) şi o „clauză de dezvoltare“ care permitea Germaniei să aloce pentru plata datoriei doar 20% din veniturile obţinute din exporturi.
Alexis Tsipras a avansat o soluţie apropiată, solicitând reducerea semnificativă a valorii nominale a datoriei publice a Greciei, un moratoriu care să permită o acumulare internă pentru redresarea economiei, instaurarea unei „clauze de dezvoltare“, astfel încât plata datoriei să nu sufoce economia elenă, recapitalizarea băncilor cu sume care să nu intre în contabilitatea datoriei. Aceasta, din punct de vedere tehnic. Pe plan politic, ca om de stânga, chiar radical de stânga, Tsipras solicită, în plus, repartiţia echitabilă a bogăţiilor, justiţie socială, egalitate în drepturi, transparenţă politică şi fiscală. Mai pe scurt, cum comenta un ziarist occidental, democraţie.
Cu toată opoziţia Berlinului şi a unor state nordice faţă de ideea re-negocierii datoriilor, Bruxelles-ul se declară acum pregătit să discute o soluţie de reeşalonare a datoriei Greciei. Desigur, nu fără să pună condiţii: Atena trebuie să se angajeze să continue reformele, mai ales pe cea mai importantă dintre acestea, cea din domeniul fiscal.
Perspective şi preocupări
Nimeni nu-şi ia riscul unor gesturi care să conducă la întreruperea dialogului, încă şi mai mult, la încurajarea curentelor extremiste din Grecia, cele care merg până la ieşirea din zona euro. Pe un alt plan, cel al unei posibile contagiuni a „modelului grec“, va trebui să mai aşteptăm ceva timp pentru a vedea consecinţele schimbării de putere în Grecia. Anul acesta, în decembrie, vor avea loc alegeri legislative în Spania, iar briza politică din Marea Egee se resimte pe ţărmul mediteranean al Peninsulei Iberice. Aici, partidul Podemos (tradus : „noi putem“), abia înfiinţat, şi-a câştigat popularitatea, ca şi Syriza în Grecia, pe opoziţia la planurile de austeritate, lansând un slogan cu mare forţă de impact: „unit, poporul nu are nevoie de partide“. Nu peste mult timp, britanicii vor fi şi ei în faţa urnelor iar lecţia Greciei poate să ofere un plus de încurajare euroscepticilor insulari. În câteva state, unele importante, cum ar fi Franţa şi Italia, politica de austeritate nu mai are de multă vreme adepţi.
Nu toată lumea este entuziasmată de victoria stângii în Grecia, dar asta nu înseamnă că mesajul politic nu are ecou. Stânga franceză a salutat cu bucurie abia ascunsă victoria lui Alexis Tsipras. Îngrijorarea cea mai mare se manifestă la Bruxelles. În plină criză, după negocieri dramatice, cu un an în urmă, Grecia a fost exonerată de plata a 110 miliarde de euro din credite. Ceea ce înlătură din start marja de manevră a lui Tsipras în negocierea unei noi reduceri a datoriei. Dar, dacă suntem atenţi la declaraţiile lui Mario Draghi, constatăm că patronul Băncii Centrale Europene vede viitorul dezvoltării economiilor statelor membre ale Uniunii Europene legat de reluarea creşterii economice, ceea ce devine salvator şi pentru Grecia. În sinteză, Draghi susţine că măsurile adoptate până acum în Europa – se referă la cele de austeritate – au condus la stagnare în economie şi la naţionalism în politică; de mulţi ani, politicile monetare ale Statelor Unite şi Marii Britanii sunt, pentru Draghi, mai eficace decât cele concepute la Bruxelles.
Devine din ce în ce mai limpede că, în viitor, nu culoarea politică a unei guvernări este esenţială în construcţia politicii Uniunii Europene, ci soluţiile. Deocamdată, cele de ieşire sigură din criză, apoi cele de reformare a instituţiilor comunitare.    n

P. S. Nu voi intra în detalii, dar ţin să atrag atenţia asupra unui aspect care ne priveşte: spre deosebire de alegerile prezidenţiale din noiembrie, din România, care au luat pe ici, pe colo, în străinătate, un curs violent (cauzele nu au fost suficient de bine explicate până acum), cele din Grecia s-au izbăvit miraculos, chiar în timpul alegerilor, de tensiunile care au zguduit Atena.
Şi, astfel, au reuşit să dea un semnal politic convingător.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper