Naşterea în tradiţia românească

Un articol de Mihaela Rotaru

Despre naştere, ca secvenţă a riturilor de trecere asupra căreia mă opresc în acest articol, se pot spune multe, dar, din considerente lesne de bănuit, din vastul material pe care terenul l-a oferit cu atâta generozitate, reţin doar esenţa. Dintru început, pun în evidenţă tradiţia premergătoare naşterii care impunea ca femeia să citească zilnic rugăciuni şi să se împărtăşească des, pentru a naşte uşor şi pentru a avea copii sănătoşi. Aproape de neconceput în zilele noastre apare vechiul obicei, relevat cu insistenţă în răspunsurile primite, ca femeile să nască direct pe pământ sau lângă vatra focului, stând în genunchi, toate acestea în contextul unei asistenţe medicale, la sate, extrem de limitate – în zilele noastre, naşterile au loc la maternitate, sub supravegherea personalului medico-sanitar…
În spaţiul investigat, vestul, estul şi nordul Transilvaniei, la data anchetei, momentul naşterii nu mai ocazionează oficierea vechilor rituri menite să uşureze naşterea. Cu toate acestea, dăinuie anumite prescripţii ce variază, însă, de la o localitate la alta; din suita de practici uzitate cu scopul „naşterii uşoare de prunci sănătoşi“ – laitmotiv în mărturiile participanţilor la dialog, multe sunt pătrunse pe filieră creştină, moştenite prin tradiţie, în spaţiul căreia preotul este cel care deţine rolul cel mai important. Femeile ţin posturi, se roagă, lasă pomelnice la biserici şi mănăstiri, se spovedesc şi se împărtăşesc des, fac sfeştanie, cu atât mai mult cu cât „pericolul“ de a nu avea urmaşi este generator de credinţe, spaime, temeri. Simptomele apărute în perioada celor nouă luni erau explicate în cheie magică, „făcături“ din partea celor de rea-credinţă. De acee se încercau anumite gesturi pentru contracararea acestora, în principal „curăţâre prin post şi rugăciune“.
Stăruim asupra faptului că, în satul tradiţional, până la extinderea reţelei spitaliceşti şi a caselor de naştere, femeile năşteau acasă; tăierea cordonului ombilical cerea o anume îndemânare şi semnifica ruperea simbolică a legăturii copilului cu mama sa, precum şi aderenţa la comunitatea socială. Moaşa făcea primul ciupăit sau prima scaldă, cu apă adusă după răsărit, din fântână sau de la izvor, într-un vas nou, folosit doar pentru îmbăiere. Obiectele puse în prima ciupă diferă de la sat la sat, însă „apa slujâtă“ nu lipsea niciodată. Tot moaşa aducea primele hăiniţe noi, pregătea leagănul, lângă copil, punea carte de rugăciuni, tămâie, busuioc. Copilului îi dădea să bea apă din clopoţel, pentru a avea glas frumos. Luăm în discuţie îndatorirea moaşei  de a se ocupa de copil şi de mamă, preocupări ce acopereau o perioadă care varia de la o zi la câteva săptămâni: ea aducea de mâncare, făcea curăţenie, stropea, pentru purificare, cu apă sfinţită prin casă.
Dacă pruncul era pe moarte, frica mare era ca acesta să nu moară nebotezat. I se da un nume şi moaşa rostea deasupra capului copilului formula de botez, stropindu-l cu apă sfinţită. Cele trei zile după naştere, mai ales, erau considerate decisive pentru copil şi se efectuau acte menite să-i asigure protecţia. Moaşa lăsa copilul în grija mamei, gest marcat simbolic, lua de pe propria haină un fir, o scamă, zicând „îţi las somnu şi ţâţa“ şi punea scama în leagăn. Acest gest era făcut de toţi cei care veneau să vadă copilul.
Schiţez contextul vieţii tradiţionale: femeile bătrâne erau cele care aduceau la cunoştinţa viitoarelor mame interdicţiile la care erau supuse, în credinţa că, dacă sunt respectate, viaţa copilului nu este în pericol. În acest cadru, moaşa, care şi ea era, în general, o femeie în vârstă, asista naşterea şi toată desfăşurarea ritualurilor legate de aceasta şi de încadrarea copilului în familie, neam, comunitatea sătească. Perioada de lăuzie se consideră intervalul de patruzeci de zile de la naştere, guvernat de o seamă de restricţii: lăuza să nu iasă din curte, să nu treacă peste apă, în caz contrar îşi pierde laptele, să nu aducă nici apă de la fântână, să nu coacă, să nu meargă la biserică, pentru că e „necurată“. Tot acum acţionează o seamă de interdicţii cu referire la conduită: hainele copilului să nu rămână afară după apusul soarelui, apa de la îmbăiere să nu se arunce după asfinţitul soarelui, mama să arunce surplusul de lapte doar pe flori, „la diţă şde vieţ“ sau la un pom, pentru a nu-şi „pierde ţâţa“, să nu se apropie de copil femeia aflată la menstruaţie, pentru că-l „spurcă“, să nu fie lăsat singur, să nu se sperie.
În leagăn e bine să se pună, după cum ne accentuează informatoarele, tămâie, cruce, carte de rugăciuni şi, nu în ultimul rând, pentru a adormi mai uşor, „să i să spună poveşti sau să i să cânte“. Era respectată, în general, recomandarea bisericii de a da un singur nume, şi acela, preferabil să fie nume de sfânt, apostol, mucenic sau cuvios, pe considerentul că sfinţii aveau doar unul singur, şi că, la Judecată, Iisus Hristos îl va striga pe fiecare pe un nume de botez, care, de altfel, nici nu poate fi schimbat, decât în cazul trecerii la monahism. Se consideră că numele este într-o strânsă legătură cu destinul omului şi că a-l schimba echivalează cu o provocare, cu o activare a forţelor latente ale norocului, care se pot întoarce astfel împotriva omului. Tradiţia spune că numele copilului trebuie fixat în ziua a opta de la naştere; numirea copilului este orientată nu numai înspre individualizare, ci şi înspre integrarea acestuia în societate. Criteriile de alegere se dovedeau destul de rigide, dar, în primul se ţinea cont de sărbătoarea cea mai apropiată de momentul naşterii; copilul primea numele şi ocrotirea sfântului respectiv, plasându-se astfel sub protecţia unui model de virtute. În ceea ce priveşte păstrarea numelui din familie, copilul primea fie numele tatălui, al bunicului, al străbunicului, al naşului, sau numele unui gospodar din sat, admirat pentru calităţile sale sau pentru bunăstarea sa materială, ca pruncul să-i semene. Vechile criterii nu mai funcţionează în zilele noastre cu atâta consecvenţă, cu toate că se cunoaşte recomandarea tradiţiei ca numele copilului să aibă rezonanţă spirituală, nume de sfinţi, din calendarul ortodox – sub al căror patronaj se pune de îndată ce i s-a fixat numele, adică în ziua a opta, după naştere – aspect subliniat în mod constant în răspunsurile chestionarelor noastre.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper