Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul

Un articol de Ion Simuţ

Între scriitorii promoţiei 70, Mihai Sin este destul de bine cotat. Aprecierile cele mai generoase vin de la criticii aceluiaşi val. Nicolae Manolescu nu-l creditează în Istoria sa, nici mare, nici mică. Situarea lui în peisajul prozei contemporane nu e dificilă. Se văd şi se ştiu afinităţile prozei sale comportamentiste, cochetând la început cu procesul de anonimizare a personajului (Alexandru Papilian îşi intitula semnificativ un volum de nuvele din 1978, Făpturi neînsemnate). Naraţiunile – şi din prozele scurte, şi din romanele anterioare anului 1989 – nu au complicaţii. Realismul indicativ al începuturilor e cât mai puţin problematizant, dar ulterior devine interogativ şi incisiv, chiar incomod. Temele (mediocritatea, eşecul, apatia, singurătatea) sunt tratate cu gravitate şi austeritate stilistică.
O judecată de situare
Laurenţiu Ulici îl aşază pe Mihai Sin în elita restrânsă a prozatorilor acestei promoţii, alături de Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Petru Popescu, Gheorghe Schwartz şi Eugen Uricaru. Criteriul e unul axiologic, nu tematic sau naratologic. Cornel Moraru scrie în Dicţionarul scriitorilor români cel mai generos portret şi cel mai comprehensiv articol de dicţionar. Alex Ştefănescu îi apreciază proza dinainte de 1989 şi consideră nereuşită tentativa de roman politic din Quo vadis, Domine? (I, 1993), declanşând în jurul prozatorului o atitudine negativă, care i-a produs o mare amărăciune, determinându-l să se retragă din viaţa literară. Oricum, ca fost redactor al unei reviste de provincie, Vatra, Mihai Sin era o prezenţă literară discretă. Director al Editurii Albatros în anii 1990-1991, ataşat cultural la Ambasada României în Israel în 1992, liber profesionist o vreme, Mihai Sin devine din 1999 cadru didactic la Universitatea de Artă din Târgu Mureş, unde în 2012 primeşte titlul de profesor emerit.
Cărţile sale au produs de fiecare dată o reacţie favorabilă moderată, fără a face vâlvă. Încadrabil la capitolul prozei vieţii cotidiene, Mihai Sin se afla, după părerea mea, în raport de bună vecinătate cu Alexandru Papilian, Gabriela Adameşteanu sau Radu Mareş, dintre colegii săi de generaţie. Marian Popa numeşte acest gen „proză de situaţii“ şi-i pune alături de Mihai Sin pe Horia Pătraşcu, Dumitru Matală, Radu Ţuculescu şi D. Kalmuski. Dintre subversivii constanţi, prozatorul a stârnit mereu interes, atingând nivelul maxim în romanul Schimbarea la faţă (1985), supus unei interdicţii de la comentariile critice după un articol penalizator în Scânteia. Atinsese punctul sensibil al dezvălurii unor aspecte negative ale societăţii socialiste, vicii importante legate de corupţie.
Politica din umbră
Se produsese o radicalizare morală a prozei lui Mihai Sin, obişnuită până
atunci cu sensuri mai voalate ale criticii sociale, pe fondul înfăţişării, într-un stil realist neutru, a vieţii cotidiene, a apatiei generale şi a eşecurilor individuale prinse într-un context vinovat, indicat printr-o acuzaţie indirectă, tolerată de cenzură atâta vreme cât discursul critic nu era periculos de incisiv. Astfel încât 1989 îl surprinsese pe prozator într-un crescendo al atitudinii sale critice faţă de regimul comunist. Din punctul său de vedere, deductibil cu claritate din romanul Quo vadis, Domine?, răsturnarea vechiului regim nu putea avea loc fără acordul şi participarea Securităţii. Revoluţia sau schimbarea au fost pregătite în secret de partea mai emancipată a Securităţii, constatând dezastrul puterii ceauşiste şi preconizând patriotic acţiunea benefică. De la politizarea atenuată, aluzivă, subversivă, scriitorul trecuse abrupt la politizarea directă, explicită, explozivă. Nu-i de mirare că a produs reacţiile pe care le-a produs. În Quo vadis, Domine? (roman completat destul de târziu, în 1996, cu volumul al doilea), dezvăluia puterea invizibilă din spatele puterii vizibile, Securitatea din spatele Partidului Comunist.
Lupta cu Sistemul primeşte o altă consistenţă, schimbând registrul moral al atitudinii critice, specific prozei lui Mihai Sin de dinainte de 1989, într-unul explicit politic. Consecinţa e că proza se ideologizează peste limitele obişnuite ale unui discurs realist, prin excelenţă metonimic, adică preocupat să preia din viaţa socială un eşantion sau o felie semnificativă ca mod de a trăi la un moment dat. Ce înseamnă moderaţie ideologică în roman este greu de demonstrat, câtă vreme năvălesc în discuţie argumentele Tolstoi şi Dostoievski. Dar poate că discuţia nu trebuie complicată atât de mult. Se vede clar că romanul lui Mihai Sin Quo vadis, Domine? este în întregime o ecuaţie ideologică gândită în imaginaţia scriitorului şi trăită cu insuficientă ardoare de personaje, ca opţiuni ale propriilor existenţe. Inginerul Dominic Vanga, arestat în noiembrie 1988 după o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei şi interogat de Securitate, acceptă să facă parte din această structură de represiune care pregăteşte un nou regim politic. Perspectiva îi surâde, pentru că îi exploatează propria nemulţumire. Se integrează în aripa anticeauşistă a Securităţii care doreşte schimbarea pentru salvarea României. Ideea e surprinzătoare şi pentru Dominic Vanga, şi pentru cititorul postdecembrist, chiar revoltătoare pentru acesta din urmă. Protagonistul este plimbat prin reşedinţe secrete, cunoaşte agenţi, colonei şi generali din structura ce se pregăteşte în mare taină, participă la discuţii de un orizont politic pe care nu l-ar fi bănuit într-o asemenea conjunctură, este verificat şi antrenat pentru marea acţiune, este obligat să-şi reconsidere viaţa personală în funcţie de noul proiect. Dominic Vanga, cu toate îndoielile şi precauţiile sale, devine un personaj fabricat în laboratorul Securităţii. Crede ce i se spune şi anume că trebuie să spui deschis ce gândeşti şi trebuie să acţionezi în spiritul convingerilor tale. Iar gândurile şi convingerile sale erau clar anticeauşiste, după cum erau şi ale facţiunii securiste care l-a cooptat. Revoluţia din decembrie 1989 este o piesă de teatru bine regizată de Securitate. Dominic Vanga este însă decepţionat că nu i s-a repartizat rolul care i s-ar fi cuvenit. Este derutat de intrigile care se ţes, ilustrând ideea că în Securitate există mai multe centre concurente de iniţiativă. Ele fac victime, răspândesc teamă şi confuzie printre actorii unei sau alteia dintre părţi. Simplificând mult detaliile, aceasta ar fi teza romanului. Încărcătura ideologică e foarte mare, iar tezismul demonstraţiei e inevitabil. Indiferent de felul cum îl apreciem, bine sau mai puţin bine, Quo vadis, Domine? rămâne unul dintre cele mai incitante romane apărute la noi din 1990 încoace.
Diavolul în politică
Ultimul roman al lui Mihai Sin (chiar ultimul, pentru că prozatorul a murit în 6 mai 2014), publicat de Editura Nemira cu o scurtă explicaţie a lui Valentin Nicolau (şi el sfârşit surprizător la mijlocul lunii ianuarie 2015), Ispita izbăvirii, a ridicat miza faţă de Quo vadis, Domine?. Lupta cu Sistemul se amplifică, se mondializează. Nu doar un regim politic e eronat, ci întregul mers al lumii. Diavolul stăpâneşte, dezbină şi corupe. Maladia e profundă şi, din câte s-ar părea, iremediabilă. Marea Conspiraţie lucrează diabolic, la fel de eficient, chiar dacă cu unelte diferite, în România şi în America. Cu o asemenea filosofie, Mihai Sin se apropie de viziunea lui Dan Stanca, desfăşurată metodic în toate romanele sale.
Romanul Ispita izbăvirii (2014), prea patetic încă din titlu, conţine, voit sau nu, un sens oximoronic: ispitirea e iniţiativa diavolului, izbăvirea e misiunea cristică a fiecărui creştin. Din acest motiv, „ispita izbăvirii“ (sintagmă propusă de editor) nu e o formulare potrivită. Din punct de vedere narativ, e cel mai complicat dintre romanele lui Mihai Sin. Naraţiunea nu e liniară. Alternează două planuri, unul american, altul românesc. Primul sfert al romanului (o sută de pagini din cele 475) ne introduce cinematografic (o maşină rulând pe autostradă) în lumea americană a mai multor generaţii de români plecaţi peste ocean. Vincenţiu Tudan, aflat în vizită periodică la copii, străbate Pennsylvania, împreună cu fiica şi ginerele său, americanizaţi de 15-16 ani, în drum spre Pittsburgh, pentru a ajunge în Glassport. Acolo se stabilise înainte de război mătuşa lui Vincenţiu, Rozeta, căsătorită cu Sam (Samuilă Opriş), mai tânără cu 18 ani decât el, dar întemeind o căsătorie reuşită ca relaţie între parteneri, însă fără copii. Cei trei vin să pună o floare la mormântul Rozetei şi să se întâlnească cu George Corun, care i-a cunoscut pe Rozeta şi Sam. Născut în America din părinţi români emigraţi cu multă vreme în urmă din zona Făgăraşului, George Corun, la 88 de ani, fost antrenor de baschet, e un fel de personaj legendar al comunităţii. El a vizitat România o singură dată, în 1993. E foarte critic faţă de realităţile din America şi idealizează România, într-un mod care îi intrigă pe cei mai tineri. El constată, vorbind cu vizitatorii săi, extinderea în lume a „Răului Absolut sau General“ (p. 79), căruia nu-i poţi cunoaşte toate aspectele şi toate secretele şi căruia nu i te poţi opune, deşi merită să lupţi. Împotriva „Răului din Casa noastră românească“ s-ar mai putea face câte ceva, atât cât are cauze interne, dar împotriva Răului din America nu se mai poate face nimic, pentru că e instaurat şi extins iremediabil. Romanul e interesant prin lumea şi moravurile dezvăluite, ca şi prin personajele bine conturate din memorie, din evocările nostalgice (în primul rând George Corun şi cuplul Rozeta-Sam). Din prezentul anilor 1990-2000 se plonjează până în trecutul anilor 1930, amestecând realităţi româneşti şi americane.
Nebunul şi Rebelul
Punctul de inflexiune al romanului, introducând al doilea plan narativ, îl constituie meditaţia lui George Corun despre „Lumea de Dincolo“, gândindu-se la moarte şi la „ce-ar putea să însemne Marele Secret“ (p. 101). Fiind imposibil de descifrat aceste sensuri, simte că explorarea l-ar conduce în „apropierea Nebuniei“, prilej de a introduce ca personaj concret „Nebunul satului“. Artificiul se simte ca un viciu de construcţie a romanului. Dar convenţia poate fi acceptată. Secvenţa de tranziţie (p. 99-122) intercalează un episod pitoresc de fabulaţie avându-l ca protagonist pe Nebunul satului, un oarecare Ionică, transformat, paradoxal, într-un înţelept la care vin cei aflaţi în criză sau care au nevoie de un sfat. Nebunul de la care o comunitate rurală debusolată aşteaptă soluţii pentru vieţile încurcate devine Vindecătorul. E una dintre anomaliile lumii contemporane, al cărei suflu bănuieşti că ar putea veni dinspre proza lui Dumitru Radu Popescu. O nouă translaţie se petrece în cursul narativ al romanului. De la Nebunul satului suntem trimişi la un Rebel generic, care se dovedeşte a fi un fost gazetar de prestigiu, divorţat, nefrecventat de cei doi copii ai săi, în imposibilitate de accepta viciile noii lumi postdecembriste, pentru că lumea a apucat pe „Calea Pierzaniei“ (p. 132), iar „Diavolul îşi face lucrarea neostenit, fără să-şi piardă vreodată speranţa în câştigarea de noi ucenici“ (p. 133).
Rebelul fără nume (p. 136), după George Corun perceput ca un „ales“ şi după Nebunul satului, e al treilea personaj desemnat ca vehicul al unei concepţii despre lume în roman. Fostul jurnalist a ajuns cerşetor şi boschetar la margine de Bucureşti, adăpostindu-se în gurile de canal şi făcându-şi prieten devotat un câine pripăşit pe lângă el, pe care îl vor omorî ţiganii din răzbunare şi din răutate, pricinuindu-i omului cea mai mare suferinţă din viaţa sa de cerşetor. Dacă e fără nume, Rebelul nu e şi fără identitate. Are o poveste biografică (pp. 136-165) şi deţine la rândul lui, ca fost gazetar, alte poveşti biografice. Epicul devine digresiv şi pitoresc. Romanul deschide o nouă paranteză de câteva zeci de pagini, cam o cincime din roman: jurnalistul introduce povestea unui director de fabrică şi încurcăturile lui amoroase, în rivalitate cu alt director (pp. 165-241). Tonalitatea părţii mediane a romanului lui Mihai Sin e de „recviem pentru nebuni şi bestii“, ca în romanul postdecembrist al lui Augustin Buzura. Lehamitea fostului gazetar justifică retragerea sa din lume. De aici încolo asistăm la o alternanţă de planuri, cu personajele cunoscute: alte detalii despre George Corun, dragostea lui târzie pentru Mădălina Albotif, contractată în 1993 la singura lui vizită în ţară şi rămasă în suspensie (pp. 241-265); Vincenţiu şi călătoriile lui onirice la Paris, cu accente de coşmar (pp. 265-295); viaţa şi opiniile gazetarului cerşetor, dialoguri politice cu un patron de ABC, pierderea câinelui în rut (pp. 295-323); episod cu Ionică Vindecătorul, fostul Nebun, omorât de alt Nebun (pp. 323-352); scurt intermezzo cu cei trei români americani, cazaţi la un hotel din lanţul Ibis (p. 352-354), abandonaţi de roman, într-o stare de incertitudine; alte întâmplări ale gazetarului boschetar, găsirea câinelui mort, reclamaţia inutilă la poliţie, întâlnirea cu un necunoscut care îi propune să se mute la el (pp. 354-399); instantanee în jurul lui George Corun şi alte episoade cu bătrâni în preajma morţii, George e ucis de un dement în spital (pp. 399-457); gazetarul se mută în apartamentul binefăcătorului, unde va şi muri, după ce va lucra o vreme la un misterios Proiect de ameliorare a lumii (pp. 457-475, finalul romanului). Structura alambicată a naraţiunii traduce într-un fel complicaţiile imaginarului epic şi, mai ales, ale viziunii vag filosofice.
Puterea Ocultă
După cum se poate observa din acest rezumat, cele două planuri epice (american şi român) nu comunică între ele, dar îşi răspund printr-un fel de rezonanţe misterioase, funcţionând ca două lumi paralele, suferind de aceleaşi anomalii profunde. Cea mai vizibilă e simetria dintre cele două crime: Vindecătorul omorât în România de un Nebun şi George Corun, alesul, omorât în America de un dement. Doi dintre raisonneurii romanului, cei care gândesc lumea şi caută remedii la Răul fundamental, sunt anihilaţi de forţele obscure ale lipsei de raţiune. A doua simetrie e şi ea la îndemână. George Corun este purtătorul unei ideologii pe care o vom reîntâlni în finalul romanului. Tema principală a gândirii lui e că „individul nu are absoluit nicio şansă în ciocnirea lui cu Sistemul“ (p. 440). Mesajul lui pentru români e că schimbarea unui Sistem politic cu alt Sistem politic, de altă natură, nu e o soluţie de izbăvire pentru om. Noul Sistem e mai pervers, „mai greu de definit şi de înţeles“: „Ideologia acestui Sistem e atât de obscură şi ocultă încât puţini o cunosc. Poate doar o mână de oameni… În orice caz, cred că aţi început să vă convingeţi că nu «drepturile omului», cu toate derivatele, cu înţelesurile şi subînţelesurile lor, reprezintă adevărata ideologie a Sistemului, să-i zicem vestic. Rămâne să descifraţi, atât cât veţi putea, care e ideologia adevărată. Cu cât veţi înainta mai mult  în această cunoaştere, cu atât veţi putea să vă apăraţi mai bine, împreună cu un popor şi o ţară. Dar, să ştiţi, în aceeaşi măsură vor creşte şi riscurile“ (p. 440). Acesta e mesajul-cheie al lui George Corun (şi al romanului) către români, transmis cu un fior alarmist, fără a fi apocaliptic ca în proza lui Dan Stanca.
Ispita izbăvirii se confruntă cu un nou tip de putere: Puterea Ocultă (Răul, tenebrele, Diavolul, Conspiraţia), diferit de puterea politică din Quo vadis, Domine?. Romanul se termină într-o nebuloasă. Fostul gazetar, dobândind o nouă identitate, şi gazda lui lucrează la un Proiect (cu majusculă în roman), a cărui „temă centrală ar fi aceea a Neputinţei individului în faţa Sistemului“ (p. 459). Ei cred într-o Autoritate divină şi speră într-o Justiţie divină, încearcă să gândească lumea pentru a o îndrepta, deşi nimeni nu va fi probabil interesat de Proiectul lor şi nici nu vor avea cum să-l facă public (p. 465), astfel încât nu fac nicio ispravă. Toate relele au o singură explicaţie: „Dacă toate astea îl aveau în spate pe Marele Manipulator, Diavolul, atunci însemna că acesta fusese, de-a lungul secolelor şi mileniilor, foarte eficient“ (p. 466). Un roman foarte complicat, o naraţiune chiar sofisticată, realizată cu un admirabil efort de creaţie, sfârşesc într-o filosofie elementară, frizând banalitatea. Adevărul e că romanul nu avea neapărată nevoie de acestă ideologie explicită, care dăunează unei construcţii impunătoare, subminând-o. Autorul supralicitează miza romanului şi în aceasta constă falsul. Doi anonimi se retrag în singurătate pentru a alcătui un Proiect de salvare a omenirii sau numai pentru a lansa un avertisment. Proiectul depăşeşte posibilităţile lor intelectuale, iar neputinţa lor sau eşecul împing Proiectul, Marele Proiect, în derizoriu, fără ca prozatorul să fi dorit acest lucru.
Problema principală pentru cititor e dacă modul de construcţie (simetriile ideologice dintre planul american şi planul românesc ale naraţiunii) are (au) un rol demonstrativ. Dacă el ar fi imediat vizibil, ar fi păgubos pentru roman. Aşa cum l-am explicat e transparent şi tezist. Poate că, totuşi, pentru un alt cititor nu este atât de vizibil, cel puţin la prima vedere. Însă o convergenţă a ideilor spre o concluzie răspicată se poate urmări, în sensul că Lumea este din ce în ce mai clar stăpânită de Diavol şi nimeni nu face nimic pentru izbăvirea ei. Discuţia e greu de tranşat în legătură cu rolul ideologiei în roman, depăşeşte o evaluare strict estetică, dar cărţile lui Mihai Sin merită citite pentru unda de nelinişte pe care o difuzează într-o lume care gândeşte din ce în ce mai puţin la binele ei şi la răul care o macină.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper