Memoriile unui diplomat de elită

Un articol de Ion Pop

Voi spune de la început că am aşteptat cu o nerăbdare emoţionată lectura „memoriilor diplomatice şi nu numai“, publicate în 2014 de Stelian Oancea la Editura Junimea, sub titlul foarte incitant, ca de roman poliţist, Cheia rămâne la Paris!

Căci  o întâmplare fericită a vieţii mele a făcut ca paşii să mi se intersecteze cu ai ataşatului cultural de atunci al Ambasadei României, când am fost numit pe un post de asistent asociat la Universitatea Paris 3 – Sorbonne Nouvelle (1973-1976), înfiinţat şi prin eforturile tânărului diplomat. Fiind obligat de profilul postului meu ce prevedea, pe lângă cursuri de limbă română, şi prelegeri dedicate literaturii, istoriei şi civilizaţiei noastre, a trebuit să fac apel la materialele documentare aflate în biblioteca Ambasadei şi la filmele documentare existente în arhiva ei. Am cunoscut atunci un om cu care am simţit din primul moment că voi comunica foarte bine. Aş însuma în cuvântul „omenie“ trăsătura fundamentală ce mi s-a transmis de la prima întâlnire: o mare deschidere spirituală, atitudini de o urbanitate şi o eleganţă exemplare, o frumoasă modestie şi simplitate, angajare pasionată în construcţia unor solide relaţii dintre cele două ţări şi culturi. Fizician de formaţie, era şi un poet înzestrat, lucrase în cabinetul lui George Macovescu pe când acesta era ministru adjunct de Externe (era şi profesor universitar, scriitor, urma să fie ales  şi  preşedinte al Uniunii Scriitorilor), deci aveam un teren comun, pe care puteam intra într-un dialog firesc. Am aflat mai apoi, ca toată lumea, nu fără surprindere, că ar fi fost implicat în ceea ce s-a numit în anii următori fenomenul „meditaţia transcendentală“, promovat pe căi oculte, dar apoi condamnat la nivel înalt de partid şi soldându-se cu represalii la adresa multor intelectuali români de frunte, o victimă fiind chiar Stelian Oancea, dat afară (în 1982) de la Ministerul de Externe, unde avea să se reîntoarcă abia după Revoluţie.
Tocmai acest „accident“ biografic a fost, de fapt, declanşatorul rememorării unei întregi cariere: ajuns la anii retragerii din activitatea diplomatică, autorul memoriilor ţine să-şi apere demnitatea şi onoarea, după ce destulă vreme i se lipise eticheta de agent al Securităţii, pornind tocmai de la momentul în care Nicolae Stoian, promotorul „meditaţiei“ cu pricina se adresase (în 1977) Ambasadei pariziene, propunând promovarea „mişcării“ sale în ţară. Or, Stelian Oancea dovedeşte acum cu acte clare în sprijin, incontestabile, reproduse ca atare, că în ce-l priveşte toată povestea a fost, în fond, o acţiune de represalii în urma unor refuzuri de „colaborare“ făcute în timp de către acele „organe“ şi un paravan menţinut ani de-a rândul pentru a acoperi nişte destul de „urâte fapte“ – ca să folosesc expresia unui poet. E refăcut, astfel, parcursul întortocheat al acestor acţiuni menite să compromită un om integru, cu ecouri falsificate prelungite şi în cercetările făcute după 1990 privind „secta subversivă“, pe care autorul memoriilor le amendează pe deplin convingător. Însă reperul ce organizează „naraţiunea“ celor două masive volume adună inevitabil în jurul său un număr de fapte şi stări de lucruri consemnate şi analizate cu mare atenţie (şi expresivitate), dezvăluind procesul de gravă alterare a unui mediu diplomatic ce reuşise, în linii mari, în ciuda „intemperiilor“, să-şi construiască un profil cât de cât demn, de organism angajat în serviciul interesului naţional. Or, mai ales în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, această lume fusese progresiv infiltrată de „servicii“, ce ajunseseră să domine chiar aparatul de partid, prin oameni adesea angajaţi în afaceri dintre cele mai dubioase, încât evocarea, prin contrast, a unui ambasador precum Corneliu Mănescu, poate măsura distanţa dintre diplomaţia de carieră şi cea pe care încercau s-o deturneze, din culise suspecte, cei de „dincolo“.
Despre mizele cărţii sale, autorul spune următoarele: „Voi vorbi – aşadar – despre mine, despre credinţe şi căutări, despre convingeri, ezitări şi opţiuni, despre devenirea mea ca diplomat. Şi, inevitabil, despre lumea în care m-am format ca om şi în care am trăit, lume de care, adesea, a trebuit să mă apăr“. Şi e o promisiune ţinută. Se pot găsi, astfel, în primele secvenţe, amintiri din copilăria împărţită între „mahalaua“ bucureşteană şi satul din Bărăgan al bunicilor, sunt urmărite câteva momente revelatoare din formaţia intelectuală a tânărului ce-şi încheia studiile universitare ca fizician, angajarea la  Ministerul Afacerilor Externe în toamna anului 1964, cu un stagiu în cabinetul minsitrului ajunct de Externe, cu program împărţit cu ore la Politehnică, începutul activităţii în afara ţării, prin numirea ca ataşat cultural la Paris. Câteva dintre iniţiativele sale îmi erau cunoscute (am participat, de pildă, la colocviul Eminescu după Eminescu organizat la Sorbona în 1975), altele le aflu în detaliu acum – de la preocupările pentru bursierii români, lectoratele de Română din Franţa, înmulţite în timpul stagiului său de vreo opt ani – şi mai ales activitatea care-l pasiona în mod particular, aceea a analizei situaţiei politice din Franţa şi din lume, comunicată în ţară. Nu e nimic emfatic şi găunos retoric în aceste evocări, „inventarul“, cu intercalări de întâmplări semnificative pentru relaţiile umane şi de serviciu al memorialistului, evocări ale descoperirii şi redescoperirii marelui oraş, – totul creionat cu  naturaleţe, simplitate şi cu o pasiune a angajării oneste şi constructive în fiecare acţiune. Iar rezultatele se văd de la sine. Printre paginile cele mai ataşante se numără, cum spuneam, cele dedicate „ambasadoratului“ lui Corneliu Mănescu, demnitar de prestigiu, cu o deschidere de spirit ce contrazicea multe dintre mentalităţile „diplomatice“ ale momentului, de care Stelian Oancea s-a simţit foarte apropiat. (Va nota apoi treptata infilitrare a Ambasadei cu oameni ai Direcţiei de Informaţii Externe, mai ales dub ministeriatul lui Ştefan Andrei)… Se citesc cu plăcere şi cu folos şi frumoasele evocări ale Parisului şi Franţei acelor ani de însemnate revelaţii culturale, fără ca impresia ca de „ghid turistic“ să uniformizeze vreo clipă percepţia. Frumoase amintiri comunică autorul, de pildă, despre marea pictoriţă Magdalena Rădulescu, care trăia foarte modest într-un hotel din apropierea Ambasadei. Am cunoscut-o şi eu, am înregistrat şi un dialog cu d-sa, i-am admirat tablourile înşirate peste tot în modesta odaie de la un etaj înalt, fără ascensor, în care trăia. Excelente în expresivitatea lor sunt rândurile care evocă întânirile cu excentricul genial Salvador Dali şi cu opera lui. De reţinut, de asemenea, naraţiunea „ieşirii“ în  Liban, după încheierea experienţei franceze, cu momente de-a dreptul palpitante, dar – ca în întregul memoriilor – şi cu foarte fine analize de autentic expert în politica internaţională a situaţiilor tensionate şi foarte complexe din acea tulburată regiune a lumii. Şi, ca un soi de fir roşu mereu tensionat, de-a lungul cărţii, amintirea apăsătoare a implicării în „afacerea meditaţiei transcendentale“, devenită obsedantă şi cerând imperios o eliberare, pentru regăsirea armoniei de sine.
Un aer de autenticitate au şi momentele din carte ce se referă la concedierea din Ministerul Afacerilor Externe şi trecerea lui în domeniul Minelor, cu foarte percutante surprinderi de momente din viaţa minerilor şi a lumii din jur, pentru ca – în cuprinsul volumului al doilea să regăsim atmosfera febrilă din anii ’90, când se repunea în drepturi  diplomaţia culturală după căderea regimului comunist. „Vechea idee a monopolului securiştilor“ asupra sentimentului patriotic îl „înnebuneşte“ în continuare pe memorialistul care, abia la câţiva ani după decembrie 1989, va reuşi, cu greu, să scape de coşmarul învinuirilor nedrepte abătute asupra sa. Însă cele mai multe pagini sunt dedicate, desigur, foarte bogatei cariere de ambasador în ţări precum Argentina, Uruguay şi Paraguay, apoi, de două ori, în Spania, când Stelian Oancea face proba aceloraşi eminente calităţi de diplomat, ce reies din tot ceea ce povesteşte despre evenimentele care i-au marcat acei ani. Prin intermediul său, facem cunoştinţă cu multe aspecte legate de viaţa politică, culturală, spirituală a ţărilor respective, de felul cum diplomaţia românească încerca să-şi facă datoria în împrejurări nu întotdeauna favorabile. Contacte diplomatice multiple, analize din nou extrem de lucide şi nuanţate ale contextelor geopolitice şi de relaţii bilaterale, situaţii dintre cele mai delicate precum cea a raporturilor cu Ungaria şi politica ei mai mult sau mai puţin camuflat revizionistă, propuneri promiţătoare pentru implicarea fertilă a ţării în politica internaţională a momentului, dar şi în viaţa culturală europeană,  întâlniri cu comunităţile tot mai numeroase din diaspora românească… – toate dau seama despre prezenţa catalitică în mediile umane prin care a trecut, a unui purtător de mesaj românesc credibil şi vrednic de respect, reponsabil şi profund ataşat valorilor etice ale meseriei sale. Cuvântul „patriotism“, din nefericire aşa de mult devalorizat astăzi, e de folosit în cazul acestui om de bine, înzestrat cu o minte luminoasă şi adânc scrutătoare, pentru care misiunea naţională a contat înainte de orice altceva. Dar e în „joc“ şi scriitorul Stelian Oancea, care, privind în „oglinda retrovizoare, o face cu talent, cu un lirism reţinut, cu o sobrietate remarcabilă, ce impune respect. Cititorii vor fi încântaţi să constate aproape la fiecare pagină şi talentul de „peisagist“, bunăoară în frumoasele pagini în care scrie despre vizita în Ţara de Foc, la „capătul lumii“ care-l obseda încă din copilărie,  despre atâtea şi atâtea călătorii prin geografii apropiate ori mai de departe, cu monumente, muzee, oameni şi locuri prinse în imagini ce se reţin; dar şi înzestrările de povestitor inspirat al multor întâmplări trăite.
Cheia rămâne la Paris! este, cred, o carte care trebuia scrisă, foarte utilă, fiindcă oferă un document emblematic în multe privinţe pentru un om însufleţit de spirit democratic, cu convingeri umaniste, ca şi pentru lumea prin care am trecut şi mai trecem, imaginea unei personalităţi exemplare a diplomaţiei româneşti aflate sub vremi, dar străduindu-se şi să stăpânească, pe cât posibil, vremurile.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper