„Marele curaj vine din interior“

Un articol de TITUS CRIŞCIU
Un articol de ION POP

ION POP în dialog cu TITUS CRIŞCIU

 

Untitled-1

TITUS CRIŞCIU: Anul trecut s-au împlint 55 de ani de la debutul dvs. cu poezie în revista Steaua (1959) şi 45 de la debutul cu volumul de critică şi istorie literară Avangardismul poetic românesc (1969), şi continuaţi să ne surprindeţi şi acum. Această forţă de creaţie se datorează diversităţii genurilor abordate?
ION POP: Am început ca poet, pentru că toţi tinerii scriu versuri şi mi s-a părut că am o oarecare vocaţie pentru poezie, mă exersasem încă din liceu, la un cenaclu al Casei Pionierilor. Scriam cu multe stângăcii, ca un elev care abia îşi încearcă uneltele. Am avut noroc să debutez în 1959, când mă aflam în ultima clasă de liceu, la Steaua, dar n-am debutat cu ce aş fi vrut eu, pentru că dădusem mai multe poezii şi a fost aleasă cea care se cheamă Mâinile lor şi făcea trimitere la revoluţionarii din Octombrie, era un fel de elogiu al mâinilor bătătorite, al oamenilor care se deschideau spre un anumit viitor. Celelalte poezii n-au fost publicate, dar eu am fost bucuros că a apărut şi asta, pentru că revista Steaua era o publicaţie de mare prestigiu. Conducătorul fusese acolo A.E. Baconsky, până în ’59, apoi a venit Aurel Rău, era o grupare intelectuală de foarte bună clasă. Era cea mai frumoasă revistă din România la acea oră şi eram încântat că puteam publica alături de nume însemnate. Dar adevăratul meu debut a avut loc în revista Luceafărul, în 1963, când mi-a apărut o pagină de poezie, după o lectură la Cenaclul „Nicolae Labiş“, un cenaclu de foarte bună calitate care era condus atunci de Eugen Barbu. Sigur, numele lui Eugen Barbu a avut timp să se păteze, din cauza multor prostii pe care le-a făcut, cu plagiatele şi cu alinierea lui ideologică absolut inacceptabilă, dar atunci era o atmosferă foarte bună, cei mai talentaţi tineri poeţi citeau la cenaclu. Eu am avut un anumit succes atunci şi s-a considerat de cuviinţă că se poate publica o pagină întreagă, în formatul acela mare al Luceafărului, şi am avut şi norocul unui sprijin important din partea profesorului Mircea Zaciu, care mi-a făcut un scurt text de recomandare. Tot în 1963, mai publicând nişte versuri, am luat premiul al doilea al revistei, după Gabriela Melinescu, şi mă simţeam foarte bine şi mult încurajat în această companie.

T.C.: A urmat, în 1966, debutul în volum cu Propuneri pentru o fântână. Ce ne poate spune despre el criticul de azi?
I.P.: Alcătuind mai recent o antologie de autor n-am ales mare lucru din el, doar 5-6 poezii, dar cred totuşi cã nu este un volum jenant, are stângăciile lui de debut, e un pic neunitar stilistic, evident. Din punctul acesta de vedere se poate trece destul de uşor peste el. Oricum, începutul meu a fost unul de poet. Fiind însă reţinut la Facultate, ca preparator, chiar la terminarea studiilor, în septembrie 1964, la catedra de Literatură română, împreună cu Ioana Em. Petrescu, cu Liviu Petrescu, oameni de foarte bună calitate, am privilegiat desigur linia didactică şi de cercetare critică, de istorie literară – era profesia mea – şi de atunci a început un fel de concurenţă între poet şi criticul istoric literar, despre care aminteaţi adineauri. De atunci au început să apară, oarecum paralel, cărţile de poezie şi cele de critică. În 1969 am publicat al doilea volum de versuri Biata mea cuminţenie, apărut aproape simultan cu Avangardismul poetic românesc. De fapt şi titlul volumului de poezii era un fel de replică la Avangardismul poetic românesc, pentru că, pe de-o parte, scriam despre nişte revoluţionari în materie de limbaj poetic şi de atitudine socială etc., iar eu, cu modestele mele puteri, încercam să scriu o poezie oarecum mai meditativă, mai melancolică, mai echilibrată, şi atunci „cuminţenia“ trebuia înţeleasă în acest sens, cumva autoironic, în raport cu necuminţenia avangardistă. Acest lucru nu a fost foarte fast pentru felul în care am fost etichetat la început, pentru că s-a zis că sunt un poet cuminte, care scrie în mod surprinzător tocmai despre… avangardă. Ei bine, m-a interesat tot ce era schimbare şi dinamică transformatoare în câmpul poeziei, mai ales al poeziei româneşti, şi s-a întâmplat ca teza mea de diplomă să fie consacrată lui Ilarie Voronca, un nume ce se afla pe lista profesorului Zaciu, care mi-a şi îndrumat lucrarea. Nu ştiam prea multe despre Ilarie Voronca în acel moment, dar am descoperit apoi un poet de foarte bună calitate şi, prin el, întreaga mişcare de avangardă. Am luat contact cu Saşa Pană, care m-a primit foarte bucuros la Bucureşti, am stat mai mult la el, m-am documentat pentru lucrarea de diplomă şi încet, încet am pătruns mai în profunzimile spaţiului avangardist şi mi-am putut permite să fac nişte comentarii care până la urmă au fost luate în seamă – iar acest volum mai este citat la această oră, pentru că se pare că anumite pagini ale sale rezistă.

T.C.: Aţi continuat cu acest paralelism între poezie şi critică, cu o pondere parcă mai degrabă spre critică. Greşesc?
I.P.: Nu, aşa este. În 1973, am publicat Poezia unei generaţii, o culegere de eseuri, desigur incompletă, ce aduna mai mulţi poeţi din această generaţie, iar ea a „rămas“ de asemenea prin anumite pagini. Apoi au urmat cărţi de eseuri şi, din când în când, cărţi de poezie. Spun din când în când pentru că volumele de poezie s-au rărit, însă, treptat, mi-am dat seama că pot ieşi cât de cât din această competiţie, din această concurenţă, adică începeam să mă descopăr şi ca poet. Un poet despre care s-a spus că este unul livresc, că este foarte legat de Bibliotecă, poezia sa vorbind despre raporturile dificile dintre viaţa trăită în imediatul ei, la modul „frust“, şi cea filtrată de lectură, de experienţa culturii ş.a.m.d. Al. Cistelecan, în cartea sa Poezie şi livresc, a spus, sugestiv, că scriu o poezie deceptivă, exprimând un fel de tensiune între spaţiul culturii, care e oarecum sterilizant, şi pe de altă parte viaţa adevărată, care e dincolo, care se propune poeţilor-poeţi, nu poeţilor trecuţi prin lecturile altora. Se observa un fel de nostalgie a organicului şi naturalului, a vieţii de dincolo de cărţi. E adevărat – de unde şi caracterul oarecum elegiac al acestei poezii, mai degrabă melancolice, legate de frustrări, de neîmpliniri, de aceste raporturi dificile cu lumea din afară. Încet, încet, am constatat că din tot dialogul acesta tensionat dintre Bibliotecă şi realitatea palpabilă, imediat trăită, a ieşit o temă de reflecţie, o temă exprimând un anumit mod de a exista care poate avea autenticitatea lui. Eu recunosc că, deşi am origini rurale, ţărăneşti, am devenit un om de cultură, un om de bibliotecă, şi în mod firesc se punea şi problema modului în care un asemenea ins trăit foarte mult între cărţi mai are dreptul şi posibilitatea să comunice cu lumea asta mai elementară, mai vitală.

T.C.: Revin la primul volum de versuri Propuneri pentru o fântână, care de-a lungul anilor a fost urmat de alte opt volume, şi totuşi, la ora actuală, sunteţi considerat în primul rând critic, iar poezia a devenit „poezia criticului“.
I.P.: Încă de la Maiorescu s-a considerat că ar exista un conflict între poet şi critic, poetul e poet, iar criticul nu poate scrie cu adevărat poezie, deşi s-a exersat şi Maiorescu în încercări minore şi sunt foarte mulţi critici care au scris poezie bună. E adevărat că, de cele mai multe ori, nu prea le-a ieşit… Călinescu spunea – se ştie – că, pentru ca să fii un adevărat critic, trebuie să fi ratat în mai multe genuri literare. El ştia ce spune, dar nu avea de fapt dreptate, în măsura în care, implicit, nu-i recunoştea criticului posibilitatea de a scrie poezie în sensul deplin al cuvântului; însă chiar el a încercat şi a scris multe poezii frumoase, în Lauda lucrurilor. Dar avea dreptate când spunea că trebuie să fi trecut prin experienţa literaturii ca să fii cu adevărat critic, pentru că am constatat şi la mine că am vorbit mai uşor şi, îndrăznesc să spun mai bine despre poezie după ce am practicat eu însumi poezia, pentru că mă exprim din interior, ştiu sau simt cum se pun problemele limbajului poetic, sunt mai atent, ca practicant al versului, la logica internă, la evoluţia limbajului liric. Eu m-am şi limitat, cea mai mare parte din critica mea este dedicată fenomenului poetic. Am scris din când în când şi despre proză şi despre critică, dar mult mai rar în raport cu comentariul poeziei. Aşa cum vă spuneam la început, această dihotomie, această distanţare între poezie şi critică a funcţionat însă numai până la un punct, pentru că, pe măsură ce trecea vremea, am constatat că pot fi deopotrivă poet şi critic. Adică aceste ipostaze nu se împiedică pe terenul propriei mele activităţi, pe care merg paralel sau interferent. Ei bine, acestui om care scrie şi critică, şi poezie i s-au întâmplat şi nişte experienţe de viaţă extrem de puternice şi de solicitante, legate de suferinţă, de boală, cu inevitabile urme în scrisul său…

T.C.: Şi în ce măsură aceste lucruri v-au influenţat creaţia, respectiv poezia?
I.P.: Poezia s-a schimbat, cred, destul de mult. Am publicat în 1977 un volum care se chema Gramatică târzie şi care trebuia să se fie numit Gramatică şi sânge, pentru a evidenţia că este vorba tocmai despre raportul esenţial dintre vital şi livresc, dar n-a fost să fie, pentru că n-a fost admis ca atare, când l-am propus editurii. După aceea, în Soarele şi uitarea (1985), dar mai ales în Amânarea generală, titlu care a apărut abia în 1990, care spunea ceva despre situaţia noastră ca lume îngrădită, mereu amânată, în care nu ajungeam niciodată la realitata adevărată, poezia mea a continuat să se schimbe şi mai mult. S-au întărit, mi se pare, aceste accente de vitalitate şi de trăire poetică odată cu acea „elegie ofensivă“, anunţată mai de mult, dar reinstalată, ca să zic aşa, dramatic, în cartea apărută în 2003, unde formula aceasta a trecut, la plural, în titlu. În anii premergători trăisem o experienţă-limită, care pare a fi dat roade… În continuare, cărţile care au apărut – Litere şi albine (2010) şi În faţa mării (2011) vorbesc tocmai despre această tensiune dramatică, despe spaimă, despre încercarea de recuperare, de reconstrucţie de sine, o problemă care a fost tradusă la un moment dat în relaţia dintre „litere“ şi „albine“, dintre textul poetic, care se recompune ca viaţă recuperată, ca la albinele care adună în geometria fagurelui – vorbind metaforic – ceea ce se împrăştiase haotic şi se cerea readunat. În continuare poezia mea, legată de raporturile dintre trăire şi convenţia ei literară, poetică, rămâne tema mea obsedantă şi fundamentală. Şi cred că ea poate fi considerată tot expresia unei trăiri autentice, fiindcă nu mi se pare că dezvoltarea ei ar secătui poezia şi că ar transfera-o spre partea sterilizant-livrescă. Eu îmi asum cultura – o spun fără emfază, cum au afirmat-o şi alţi poeţi – ca experienţă existenţială fundamentală şi nu văd de ce o asemenea experienţă nu ar fi la fel de elocventă ca, de pildă, emoţia privirii unei flori, sau a unei păsări care trece în zbor peste noi, sau a lumii imediate care ne înconjoară.

T.C.: În concluzie, are dreptate G. Călinescu când spune că „numai criticii poeţi au înţeles cu adevărat poezia“?
I.P.: Marele Călinescu îşi dădea seama, cum am sugerat ceva mai devreme, că, exersându-se în creaţie, un anumit autor descoperă pe parcursul exerciţiului formativ secrete ale scrisului literar şi, trecând prin aceste experienţe, este mai avertizat, mai atent la ceea ce scrie el însuşi şi atunci înţelege mai bine literatura, pe baza proprilor experienţe şi eşecuri, cum s-a întâmplat cu mulţi critici care n-au reuşit să scrie poezie adevărată. Dar, aşa cum vă spuneam, aceste două experienţe ale scrisului pot foarte bine să coexiste, şi eu mă simt foarte bine în dubla ipostază, pentru că nu simt că ar exista un conflict adevărat între ele. De pildă am scris despre avangardă fiindcă eram prea echilibrat (acum mi-am pierdut destul de mult din acest echilibru) şi aveam nevoie de o ieşire într-un câmp mai dinamic, mai îndrăzneţ, mai cutezător, pe care l-am descoperit la avangardişti. Mă interesează de multă vreme această mişcare a limbajului, mă interesează cum dialoghează viaţa cu scrisul, iar avangarda era un asemenea teren de încercare. Dar n-am scris numai despre ea, m-a interesat şi poezia generaţiei mele, şi poezia tinerilor, şi în general încerc să fiu atent la tot ce se întâmplă nou în literatura care se face acum. Cam ştiu ce se întâmplă în spaţiul literar, nou sau vechi, şi acest lucru cred că e bun, pentru că nu am prejudecăţi faţă de una sau alta dintre formulele sau vârstele scrisului. Dacă vine un tânăr cu un limbaj mai îndrăzneţ şi contrariază spaţiul literar, mentalităţile, pe mine nu mă uimeşte atât de tare, nu mă face neapărat reticent, pot să-l judec corect, pot să apreciez ceea ce e de apreciat şi să resping ceea ce-i de respins, în cunoştinţă de cauză, atent la contexte şi la mişcarea istorică mai largă a literaturii. În acelaşi timp e bine şi cu folos pentru mine că am rămas deschis, adică pot să citesc orice carte fără prejudecăţi şi sunt dispus să întâmpin, cu un fel de generozitate, dacă vreţi, noile talente.

T.C.: Mai mult, pot să spun că dvs. sunteţi unul dintre puţinii critici din generaţia matură care se mai ocupă de scriitorii contemporani plecaţi de curând dintre noi. Mă refer la cele două articole recente din revista Cultura dedicate operei lui Anghel Dumbrăveanu. Care sunt criteriile după care vă conduceţi în stabilirea operei pe care o luaţi în discuţie?
I.P.: Aici lucrurile sunt de privit pe două planuri: o dată sunt obligaţiile curente, legate de vitrina literară, de noutăţi, care te pot interesa mai mult sau mai puţin – e câte un poet care îmi place foarte mult, o carte care a apărut ieri şi simt nevoia să scriu despre ea, şi atunci apare aşa-zisa critică de întâmpinare, de receptare, de tip cronicăresc, de înregistrare a fenomenului curent; iar pe de altă parte, fiind şi istoric literar şi profesor de literatură, evident că mă interesează sintezele, am scris despre „poezia unei generaţii“, despre echinoxişti, despre avangardă, despre „jocul poeziei“, am realizat câteva monografii – Nichita Stănescu, Blaga, Ilarie Voronca, Gellu Naum, iar acum lucrez la o carte mai amplă despre neomodernismul poetic românesc, legat mai ales de generaţia ’60, dar şi cu extinderi mult mai largi decât cartea din 1973. Prin urmare, între nevoia de sinteză a profesorului, a criticului literar, care – se poate crede – are deja o perspectivă asupra literaturii, şi cea de cronicar literar se angajează un dialog necesar, unul sprijinindu-se pe celălalt, pentru că eu cred că, dacă nu suntem în stare să participăm la fenomenul literar curent, la realitatea imediată, nu putem scrie lucruri adevărate nici ca autori de sinteze. E un fel de gimnastică spirituală obligatorie…

T.C.: Mai puţin se cunoaşte activitatea dvs. de coordonator al lucrării Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol.
I-IV (1998-2003), ediţie definitivă – 2007. Cui se datorează iniţiativa acestei lucrări de referinţă?
I.P.: A fost un proiect de dinainte de ’89 al Catedrei de Literatură Română a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“, aşezat sub egida Institutului „G. Călinescu“, însă care nu putea fi gândit atunci la dimensiunile şi la nivelul pe care l-am putut da mai târziu, iar atunci a fost abandonat. Fiind un proiect uitat, mi-am spus că ar fi păcat ca partea de cercetare deja efectuată să nu fie pusă în valoare şi am avut în vedere o regândire a întregului ansamblu al lucrării. Am refăcut listele de titluri, le-am îmbogăţit, aducând totul până în preajma actualităţii literare imediate. Ideea acestui dicţionar nu este absolut originală, în sensul că n-ar exista modele de acest tip în alte literaturi. În literatura noastră este un fel de premieră, totuşi, nu s-a mai făcut aşa ceva, existând în schimb în Franţa şi în Italia, de exemplu, Dicţionarul Universal al Literelor şi, drept să vă spun, acesta a fost modelul pe care l-am avut în minte când am reluat lucrul la dicţionarul nostru. Am făcut apel la un număr de colaboratori de valoare din cadrul catedrei noastre, pentru că aceasta era şi mai este unul dintre cele mai valoroase grupuri de cercetare şi de profesori din România. Am colaborat cu numeroşi colegi de toate vârstele, fiind atent la repartizarea scriitorilor în funcţie de preocupările lor profesionale, didactice, dar i-am avut în vedere şi pe tinerii colegi, pentru că mi s-a părut că găsesc în ei capacităţi de lectură serioasă, de viziune bine articulată asupra unor opere şi epoci literare trecute prin filtrul unei sensibilităţi contemporane. Am avut şi eu, sub nume propriu, o colaborare de peste 140 de articole în raport cu ansamblul de vreo 850. Am scris în prefaţa primei ediţii a Dicţionarului că vrem să fie un fel de bibliotecă esenţială a literaturii române şi că principiile după care ne-am orientat au fost acelea ale reprezentativităţii din mai multe unghiuri, în primul rând al valorii estetice. Un alt criteriu a fost şi acela al reprezentativităţii istorico-literare, pentru că la urma urmei sunt scriitori pe care conştiinţa noastră de cititori i-a reţinut nu atât pentru valoarea estetică, ci pentru aportul lor la evoluţia unui gen sau a unei specii literare. Un roman de Bolintineanu, să zicem Manoil, chiar dacă nu e o capodoperă, ori un volum de Conachi au trebuit să intre şi ele în atenţia noastră. După cum cronicarii nu puteau lipsi, chiar dacă partea de literatură prezentă în cronici poate fi judecată diferit, în funcţie de perspectiva lecturii ş.a.m.d. Pe de altă parte, am ales cărţi din toate speciile şi genurile literare şi am mers mai ales pe volume, dar până la urmă am selectat şi piese reprezentative dintr-un anumit volum. Din nuvelele lui Rebreanu, ca să dau un exemplu, am optat pentru Iţic Ştrul dezertor, am ales chiar şi poezii emblematice, cum sunt Hora unirii sau Un răsunet, nu putea să lipsească Rugăciunea lui Goga sau Plumb a lui Bacovia, pentru că sunt texte programatice, care concentrează ceva din viziunea întreagă a unui autor…

T.C.: În afară de numărul important de articole pe care le-aţi semnat, să nu uităm de răspunderea pe care aţi avut-o în calitate de coordonator al lucrării. În ce a constat aceasta?
I.P.: Am încercat să asigur o anumită disciplină şi rigoare în activitatea grupului, o exigenţă maximă în ceea ce priveşte calitatea analizelor şi o anumită structură a articolelor – fiecare are o parte introductivă, un şapou ce oferă date despre situaţia manuscrisului, locul în care a fost publicat etc., consideraţii concentrate, dar pe care le-am crezut necesare. Urmează analiza propriu-zisă a textului şi, în fine, referinţele critice selective, privind operele analizate, toate pe un spaţiu atent calculat. Dicţionarul are şi un indice de autori, lista colaboratorilor, încât cel care citeşte Dicţionarul poate dispune de nişte repere sigure de orientare, importante şi necesare, într-asemenea tip de cercetare enciclopedică. În ceea ce priveşte activitatea de coordonator, eu nu-mi pot aroga alte merite decât cele ce decurg eventual din organizarea echipei, de „controlul de calitate“, cum se zice în alte domenii. Sunt mulţumit că, împreună cu colegii, cu care am avut o foarte bună colaborare, s-a ajuns totuşi la un rezultat. Au fost unele încetiniri de ritm, ezitări, unii au mai trebuit struniţi, îmboldiţi, dar până la urmă lucrul a ieşit şi treaba s-a făcut aşa cum am crezut că e bine.

T.C.: Citeam undeva, cred cã într-o carte a lui Octavian Fodor, că „viaţa nu se consumă, ci se trăieşte“. Dvs., la care am constatat că tinereţea a rămas ca o aură, care s-a păstrat în armonie cu experienţa anilor, ce sfaturi aţi da tinerilor de azi, să trăiască viaţa raportându-se doar la sine sau şi la mediul care i-a creat?
I.P.: Da, am încercat şi eu să-mi trăiesc viaţa cât mai deplin, pe parcela ce mi-a fost dată, – nu am reuşit întotdeauna, însă m-am străduit… Nu mă pot erija în mare sfătuitor, dar am, desigur, o anumită experienţă personală de viaţă, legată şi de vieţile altora. În faţa unui soi de concluzii, privind spre mine, aş spune am învăţat să fiu destul de îngăduitor cu viaţa prin care am trecut, confruntându-mă uneori cu momente destul de dure. Au început în adolescenţă, când am avut probleme cu continuarea înscrierii la şcoală din cauza unei origini mai puţin „sănătoase“, a necesităţii ca părinţii mei din ţărani să devină muncitori, ca să-mi asigure un „dosar curat“. Deşi n-au fost „exploatatori“ – bunicul meu avusese, totuşi, o oarecare stare, era considerat chiabur, şi mi s-a spus că nu voi fi acceptat în clasa a V-a şi, ca să pot învăţa în continuare, ai mei şi-au luat lumea în cap şi s-au mutat la Cluj. Această situaţie m-a marcat puternic, pentru că am trăit tot timpul cu un fel de teamă, cu o nelinişte prelungită şi în anii studenţiei clujene. Pe de altă parte, m-am simţit foarte aproape de drama pe care a trăit-o lumea noastră din anii ’50. Eu, fiind născut în ’41, am putut auzi huruitul dubelor care îi duceau pe cei arestaţi, ştiu când a fost „ridicat“ bunicul meu, în miez de noapte, ştiu că mulţi au ajuns la Canal, ştiu că alţii, mai ales de aici, din Banat, au fost deportaţi în Bărăgan, ştiu că a existat lupta partizanilor anticomunişti din munţi şi în zona noastră, care luptau cu Securitatea – dar în ciuda tuturor acestor lucruri eu am avut întotdeauna sentimentul că deasupra mea stă o mână protectoare. În primul rând am avut nişte părinţi admirabili, oameni foarte modeşti, care au avut curajul să se sacrifice, într-un fel, pentru mine, pentru că au crezut că aş fi o promisiune pentru realizarea lor ca oameni şi ca familie. Am avut şi foarte mult noroc. Am ajuns în Franţa, aproape fără să vreau, datorită rectorului Ştefan Pascu, care a apreciat Echinoxul şi m-a sprijinit într-un moment când nici nu-mi trecea prin cap să ajung asistent asociat la o universitate din Paris. S-a întâmplat să mai am un stagiu parizian după 1990, la Centrul Cultural Român… Am întâlnit în acei ani multă lume bună, mai ales critici şi poeţi, pe care i-am citit cu pasiune şi mare profit intelectual. „Şcoala de la Geneva“, cu Marcel Raymond, Jean Starobinski, Jean Rousset, Georges Poulet, am cunoscut-o cu adevărat atunci, mi-a întărit unele dintre intuiţiile mai vechi legate de critica literară, m-am putut confrunta şi cu alte direcţii de interpretare, căci printre interlocutorii mei (înregistraţi în cele două serii de Ore franceze) s-au aflat şi mari figuri ca Picon, Caillois, Barthes, Genette, Todorov, Kristeva, dar şi poeţi de marcă, printre care Francis Ponge, Pierre Emmanuel, Frénaud, Yves Bonnefoy, Michel Deguy… Viaţa m-a învăţat să rămân deschis faţă de multe lucruri, faţă de multe vârste şi experienţe umane şi literare…

T.C.: …Şi ce sfaturi le-aţi da tinerilor?
I.P.: Să fie foarte atenţi la lumea în care trăiesc, să fie atenţi la valorile etice, la tot ce e vrednic de reţinut în lumea prin care trec, să rămână nişte conştiinţe critice lucide în raportarea la ea, pentru că nu trăim nici acum în cea mai bună dintre lumi, chiar după răsturnările teribilei dictaturi comuniste, care a fost o fază dramatică şi adeseori tragică a istoriei româneşti. Lumea de azi e, din păcate, una a concurenţei brutale pentru profit, pentru câştiguri imediate, „acumularea primitivă a capitalului“, o lume în care cultura e grav marginalizată, în care valorile intelectuale şi morale nu se află în primul plan, încât un tânăr poate fi uşor derutat de ceea ce se petrece în jurul lui, adesea agresiv şi cinic. Din nefericire nici lumea literară şi nici lumea intelectuală în general nu e foarte solidară, măcar în proiectele mari, se discută încă în termeni radicali, pe grupuri de „interese“ – dar despre ce alte interese majore mai poate fi vorba decât cel al angajării pozitive, constructive, în apărarea unei culturi primejduite? E adevărat că noi suntem printre puţinii, dacă nu singurii din lume, care ne scriem chiar limba cu două ortografii…
Revenind, cred că tinerii ar trebui să se cultive de la început, prin lectură în primul rând – şi aici e un mare deficit în lumea noastră – să studieze, dar în acelaşi timp să rămână cu ochii deschişi la ceea ce se întâmplă în viaţa imediată. Să nu accepte totul din inerţie şi comoditate, să fie participanţi activi la viaţa socială şi literară, să rămână nişte intelectuali în definiţia lor cea mai bună, aceea a unor conştiinţe întrebătoare, care nu se mulţumesc cu ceea ce li se oferă, şi să rămână în această stare de efervescenţă şi frământare din care poate ieşi o operă adevărată, în cazul scriitorilor, o literatură reprezentativă. Dar şi o viaţă autentică.

T.C.: Plecând de la experienţa lui Brâncuşi la despărţirea de Rodin, cum că: „La umbra marilor stejari nu creşte nimic“, oare poate cineva să se dezică de maestrul său?
I.P.: Atitudinea de revoltă şi de nonconformism faţă de marile modele, faţă de maeştri e posibilă şi de admirat, pentru că e expresia refuzului epigonismului, a unui fel de parazitism pe spinarea prestigiului celui pe care îl avem ca înaintaş. Când Brâncuşi a spus ce a spus despre Rodin, el nu era un ins incult şi îl preţuia, dar şi-a dat seama că are o proprie personalitate, o putere în stare să-i alimenteze propria viziune, propriul mod de a vedea lumea, şi a simţit nevoia să iasă de sub tutela maestrului. A şi ajuns la o esenţializare a formelor, un fel de detaşare de această tradiţie, dar şi o recuperare a ei, şi tocmai de aceea este considerat, de către importanţi critici europeni, ca primul mare sculptor al modernităţii, unul dintre întemeietorii sculpturii moderne.

T.C.: Fără îndoială că recunoaşterea valorii de către breaslă este un motiv de satisfacţie. În actul dvs. de creaţie ce semnificaţie au avut premiile acordate de Uniunea Scriitorilor din România şi cel al Academiei Române?
I.P.: Au fost câteva premii, într-adevăr, dar nu mă umflu în pene foarte tare din pricina lor, pentru că premiile sunt totuşi relative, pot fi date şi altor oameni. Nu sunt ipocrit, am avut satisfacţia acestor recunoaşteri, chiar dacă mai lente – mai la timpul lor în calitate de critic. Poezia a urmat mai târziu. Premiul de poezie nu l-am luat decât la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor şi la o comemorare botoşăneană a lui Eminescu, am fost pe lista nominalizărilor şi la Bucureşti, dar… Important este că şi ca poet am reuşit să mă realizez mai mult decât aş fi crezut în primele momente. Premiul Academiei a venit mai demult, în 1985, pentru o lucrare de critică, Jocul poeziei, care mi se pare una dintre cărţile mele într-adevăr reprezentative, dar iarăşi spun că am privit totul cu o anume relativitate. Nu fac parte dintre oamenii care să iasă des în scenă, să facă foarte mare caz, de pildă, de un moment de premiere. Sunt atâtea valori care nu sunt recunoscute cum ar merita… Eu cred că am fost cât de cât recunoscut şi sunt mulţumit de receptare, nu mă pot plânge. Asemenea lucruri m-au încurajat, dar marele curaj vine din interior, dintr-o voinţă de a face ceva, de a construi ceva frumos şi demn. Asta este important. Dacă mica înfăptuire se premiază sau nu, e treaba altora.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper