Lumi paralele

Cred că am început să înţeleg cât de cât ce a însemnat sistemul colonial după ce am trăit într-o fostă ţară a acestui sistem mai bine de două decenii. Şi asta nu pentru că n-aş fi citit cărţi de istorie. Cărţile despre perioada colonială le aveam în bibliotecă. Desigur, ele nu mai erau studiate la şcoală. Colegii de clasă ai fetei mele, elevi la liceele olandeze, aflau de la noi din casă câte ceva despre o perioadă de trei sute de ani din istoria ţării lor. În sistemul lor educaţional, istoria era opţională şi despre perioada colonială a regatului se amintea doar în treacăt.

Dar nu acesta a fost şocul cel mare, ci întâlnirea, la un moment dat, cu un director de bancă. Locuiam într-un cartier de emigranţi, unde într-un timp record s-a ridicat o clãdire numai lumini, numai mochete, numai lifturi silenţioase şi camere la intrare. De jur împrejur, un parc de maşini. Prin ferestrele cât peretele, se întrezăreau spaţii verzi între birouri, baruri la fiecare etaj. Cartierul era, faţă de alte cartiere ale oraşului, pauper. Banca din centrul lui, o fereastră spre o altă lume.
Nu ştiu din ce pricină i-am trecut la un moment dat pragul. Bănuiesc că din nevoia de sponsorizare a unuia dintre proiectele Institutului de cercetări sociologice la care lucram. Şi al cărui profil era tocmai cartierul de emigranţi. Viaţa mă învăţase că în asemenea situaţii nu trebuie să baţi pe la margini, ci să ataci factorul decizional de la vârf. Aşa că am cerut o audienţă la directorul băncii. Cum institutul pe care il reprezentam avea un nume pompos, am fost primită. Persoana care stătea în faţa mea era politicoasă. Şi cu o fizionomie de om cumsecade. Am vorbit cu el. Despre munca mea. Despre oamenii pe care îi reprezentam. Despre cei pentru care lucram. Şi în ce scop. I s-a părut probabil interesant. M-a mai chemat o dată. Şi încă o dată. Am mai stat de vorbă. Am mai fost serviţi cu cafele, de o bufetieră, negresă, cu şorţuleţ alb, care împingea un cărucior aurit din birou în birou, cu fel de fel de gustări şi băuturi savuroase. I-am povestit din ce ţară vin, ce şcoli am făcut pe-acolo. I-am povestit de fata mea care era premiantă la un liceu bun din centru. I s-a părut curios. I s-a părut curios şi că puteam să mă exprim în limba lui şi în alte câteva limbi. „Ştii, mi-a spus după o vreme, cred că eşti prima străină cu care am stat vreodată de vorbă“.
Trebuie să spun că această remarcă m-a trăznit în moalele capului. Domnul director venea zi de zi în acest cartier. Trecea cu maşina pe străzile lui. Vedea oamenii. Vedea magazinele cu specificul tradiţional al cumpărătorilor. Vedea copiii lor la intrarea în şcoli. Vedea mamele împingând cărucioare. Domnul director intra într-o clădire strălucitor de curată, pentru a cărei întreţinere lucrau muncitori străini în trei schimburi. Domnul director era servit cu cafele şi alte gustări de câteva ori pe zi de chelneriţe străine cu şorţuleţ alb. Banca pe care o conducea domnul director fusese amenajată în acest colţ de oraş tocmai pentru a colecta venituri de la clienţii unui ghetou. Domnul director, după cum am aflat, făcea parte dintr-o familie ai cărei bărbaţi lucraseră ani de zile prin coloniile din Indonezia şi din Caraibe. Până şi tatăl lui fusese câţiva ani director de bancă la Cape Town. Trăiau, vasăzică, printre străini de câteva generaţii. Deci de câteva sute de ani. Dar nimeni până la dânsul şi, iată, nici dânsul până la mine, nu apucase să vorbească vreodată cu un străin.
Nu ştiu datorită căror motive am obţinut de la el o subvenţie pentru cercetarile noastre. Am primit-o cu o oarecare rezervă. Proiectul nostru era în pericol. Fără acei bani nu aveam şanse să-l continuăm. Dar subvenţia băncii m-a apăsat. Primeam bani de la nişte neputincioşi. Mă întâlnisem cu un om infirm. O infirmitate care nu se vedea din afară. Dar descopeream şi acest mister: cele mai mari infirmităţi nu se manifestă totdeauna şi în aspectul fizic. Mi-am amintit mereu de omul plin de bani pe care îl întâlnisem atunci ca de un amărât. Şi, mai exact, nu mi-am mai amintit de el niciodată de atunci încoace. Nu aveam ce să îmi amintesc. Fusese în existenţa mea un detaliu lipsit de orice semnificaţie.
Dar, uite că, fără să vreau, mi-am adus aminte de întâmplare când nici cu gândul n-aş fi gândit. Citind în presa românească o propunere a domnului Ponta. Ceva în legătură cu o contribuţie a emigranţilor români din diaspora. Mi s-a părut atât de aiuritoare propunerea, încât nici n-am putut citi articolul până la capăt. Era ceva în legătură cu 10 euro. Pe care ar trebui să-i dea emigranţii români, aşa, ca o contribuţie pentru ţară.
Iată, mi-am spus, un al doilea caz flagrant de lumi paralele. La fel ca amărâtul meu director de bancă olandez, care niciodată nu apucase să vorbească cu un străin, nici domnul Ponta n-a vorbit niciodată cu un emigrant. Dintre cele câteva milioane pe care ţara i-a aruncat peste graniţe. Care se zbat acum în condiţiile crizei financiare europene, cu sabia şomajului deasupra capului, cu impozitele care curg în valuri, cu discriminarea care te face, din om, neom. Cele câteva milioane de emigranţi, dintre care mulţi s-ar întoarce acasă. Dar ca să facă ce? Îmi scrie un excelent fost lucrător de mobilă, cu înalte calificări, care s-a întors în ţară după 20 de ani pentru a-şi deshide un atelier pe terenul lui, în spatele casei. I se cer şpăgi de câteva sute de mii. Vorbesc cu un preot care are intenţia să se întoarcă. Nu poate însă. Fiindcă în ţară, pentru o parohie, tot aşa, trebuie să plătească mită în stânga şi-n dreapta, bani pe care nu i-ar fi putut face în emigraţie în câteva vieţi. Şi, cum trăim într-o lume informaţională, vedem şi noi, cei din diasporă, ştirile la posturile de televiziune româneşti. Şi auzim de sumele uriaşe pe care le vântură infractorii cu funcţii înalte în stat, sume pe care un om normal nici nu ştie cu câte zerouri ar trebui să le scrie. Aflăm despre declaraţii de avere pe care nu într-o viaţă, ci în zece vieţi, n-ar putea niciun salariat să le adune. Şi ne uităm şi la veniturile noastre în străinătate, depuse în băncile bogat iluminate, cu grădini interioare şi servante cu şorţuleţ alb. Bănci ai căror directori nu consideră că, deşi ne au în faţă, au vorbit vreodată cu un străin. Nu cred că e nevoie de o lege în Parlament pentru votul din diaspora. Sinceră să fiu, accept chiar şi teoria vehiculată de alte state, că fiecare cetăţean trebuie să voteze în ţara în care trăieşte. Dar ideea ca diaspora să plătească o contribuţie în ţară… păi asta, trebuie să recunosc, cel puţin după ştiinţa mea, niciodată, nimănui nu i-ar fi putut trece prin cap.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper