Kuleşov pe Facebook

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Faimosul cantautor italian Toto Cutugno, într-o fotografie de tinereţe. Iată ce publică zilnic un utilizator de Facebook. Doar această fotografie, începând cu 21 august 2014. O mulţime de fani, câteva zeci de mii, însoţesc fiecare postare cu remarci ca: „Toto e parcă mai sumbru azi“, sau: „Astăzi are sacoul şifonat“. Spre mirarea „specialiştilor“ (da, pe Internet afli specialişti pentru orice), care vor să extragă chintesenţa social media din această situaţie paradoxală.

Dar poate că nu un paradox avem, ci chiar definiţia Facebook-ului. Trei caracteristici le exhibă utilizatorul fan Toto Cutugno şi fanii paginii sale.

O dată – postările pe Facebook nu aduc ceva cu adevărat nou, sfidând aparenţele. Reţeaua e numai un malaxor uriaş de conţinuturi. Nici nu ţi se cere aşa ceva, ci să fii (şi să stai) în reţea: să fii pe Facebook. (Desigur, aici vor exista multe obiecţii ale celor care sharuiesc sumedenie de link-uri – şi totuşi câte sunt urmate? Primează comentariile, opinia ad hoc, bazată cel mai adesea doar pe minusculul excerpt şi pe miniaturala fotografie generate automat ale link-ului. Importurile de pe alte site-uri rămân o funcţie secundară, în rând cu invitaţiile la jocul Candy Crush Saga: ba poate că acesta e mai important; ce contează sunt like-urile, share-urile, rularea nesfârşită a wall-ului, autopromovarea – toate aceste operaţii interne, tautologice ale Facebook-ului). Postarea unei unice fotografii reproduce simplificat, caricatural însăşi funcţionarea Reţelei: utilizatorii recunosc imuabilul, neschimbarea, ca într-o denegare, tocmai prin atribuirea, imaginativă şi ironică, a caracteristicilor schimbării, zi de zi. Jubilaţia stă în constatarea naturii Facebook-ului, cu mijloacele Facebook-ului, aici un joc (doar că nu al Reţelei, ci inventat chiar de utilizatori, ceea ce semnalează din nou libertatea pe care şi-o iau). Iată ce face acest cont absurd să funcţioneze şi să îşi înmulţească fanii: constatarea absurdităţii funciare de „a fi pe Facebook“.

Dar nu doar că nu produce noutate, însă contul dedicat reproducerii zilnice, mecanice a copiei unei singure fotografii, şi aceea datată, de prin anii ’70 sau ’80, ne arată şi că activitatea în reţea în general nu produce ceva, ci doar reciclează.

În fine, în joc este pus caracterul compulsiv-repetitiv pe care îl presupune, per se, prezenţa în Reţea.

Pentru toate acestea respectiva pagină are o denumire ce rămâne ostatica denotaţiei, limpezind că nu există nimic mai mult decât ce declară: „La stessa foto di Toto Cutugno ogni giorno“. „Aceeaşi fotografie a lui Toto Cutugno în fiecare zi“.

Pagina nu e singulară ca intenţie pe Facebook, şi nici procedeul pe internet. O serie de fotografii ale lui Steven Seagal, inexpugnabilul erou din filmele de acţiune, poartă, sub fiecare fotografie, câte o legendă explicită despre mina actorului: „grav“, „vesel“, „exuberant“, „meditativ“, „furios“ etc. Poanta stă în faptul că avem mereu aceeaşi fotografie, aceeaşi figură încruntat-justiţiară. Acuzate sunt, bineînţeles, peliculele de serie în care evoluează actorul, mereu cu aceeaşi expresie, fără a produce nici o mişcare sufletească în spectator, care trebuie astfel să îşi proiecteze propriile sensuri doar în funcţie de context şi de etichetele afişului.

Cu un veac înainte, Efectul Kuleşov proba contrariul în cinematografie: expresia identică a actorului Ivan Mosjuhin exprima stări diferite, foame, durere sau dorinţă, după cum era alăturat unui cadru sau altuia: o farfurie cu supă, o fată într-un sicriu, o femeie pe divan. Proiecţia subliminală a spectatorului lui Lev Kuleşov, doveditoare atunci pentru rolul fundamental al montajului în film, este azi simulată, voluntară pentru „pictorialul“ carierei lui Steven Seagal şi pentru „filmul“ reproducerii mecanice a aceleiaşi fotografii a lui Toto Cutugno. Spectatorii Facebook-ului arată astfel că au înţeles iluzia cea mare a rulării nesfârşite a wall-ului şi sancţionează, ludic şi creativ, identicul şi repetiţia, obţinând în cele din urmă juisanţa – anterior garantată printr-o falsă promisiune.

Un comentariu pentru “Kuleşov pe Facebook”

  1. februarie 27, 2015 la 12:53 pm

    Foarte bună observaţia, stimate domnule Bâtfoi.
    Dar, din câte ştiam eu de la prof. Florian Potra, era vorba despre duioşie (copil), foame (farfuria cu supă), durere (fata din sicriu).
    Evident, asta nu schimbă cu nimic adevărul de fond al observaţiei dv. Ba, mai mult, el se extinde asupra rolului manipulator al tuturor mijloacelor de presă, aici şi aiurea.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper