Je suis Antipa

Recunosc: sunt fascinat de arhitectura muzeelor. Din acest motiv v-am şi bătut capul, atâta amar de articole, cu acest subiect. Am visat, ani de zile, că voi putea participa la proiectarea unui muzeu perfect, ca şi cum aş fi vrut să găsesc Lapis philosophorum.

Acum vreo 20 de ani, un muzeograf olandez cu mai multă experienţă m-a lămurit că nu voi avea parte de o asemenea minune. Dar nu încetez să fiu interesat de domeniu. V-am relatat acum ceva mai multă vreme despre zbaterile realizării unui muzeu Guggenheim la Helsinki. Fără să fiu un admirator necondiţionat al fundaţiei, recunosc meritele pe care diversele muzee din franciza Guggenheim le au. Opiniile mele au servit, de altfel, campaniei finlandezilor care s-au opus construirii unui asemenea muzeu în ţara lor. Totuşi, muzeul se face. Cu sprijinul municipalităţii, al Guvernului şi al Asociaţiei Arhitecţilor Finlandezi, Guggenheim a lansat un concurs internaţional pentru proiectarea viitorului edificiu şi a angajat o companie (Malcom Reading Consultants) care să administreze competiţia. Urmaşul controversatului Thomas Krens, la conducerea „multinaţionalei“ Guggenheim (despre Tom, cum i se spune, şi despre memorabila mea întâlnire cu el, în 2006, am să povestesc, poate, altă dată), Richard Armstrong, visează la construirea unui muzeu emblematic pentru secolul XXI, aşa cum Muzeul din Bilbao, proiectat de Frank O. Gehry, a devenit o imagine-cult pentru sfârşitul secolului trecut. Au luat parte la concurs nu mai puţin de 1715 proiecte! Cei 11 membri ai juriului, prezidat de Mark Wigley (şi din care mai fac parte Jeanne Gang, Nancy Spector, Mikko Aho, Helena Säteri, Juan Herreros, Yoshiharu Tsukamoto, Anssi Lassila, Ritva Viljanen, Erkki Leppävuori şi Rainer Mahlamäki), au lucrat intens, pentru a separa grâul de neghină, după care s-au întâlnit, pentru patru zile, la Helsinki, şi au ales şase finalişti. Aştept, cu nerăbdare, ziua de 2 aprilie 2015, când juriul va intra în faza de interviuri cu finaliştii, urmând ca, în luna iunie, să aflăm cine este câştigătorul. Deocamdată proiectul beneficiază de o finanţare de 130 milioane de euro. Sunt convins că va costa mult mai mult.
Poate n-o să mă credeţi, dar motivul real pentru care sunt interesat de tot acest proces de selecţie este speranţa mărturisită că vom avea parte de asemenea concursuri şi în România: cu PUZ-ul aprobat (în cadrul PUG-ului), cu susţinerea tuturor autorităţilor şi organizaţiilor profesionale, cu banii alocaţi şi cu dezbaterea publică aferentă. Visez la un mare muzeu, în România, realizat după toate regulile: cu tematică – beton (scuze pentru limbaj!), patrimoniu – „de aur“, proiect „la meserie“, echipă managerială „profi“ şi succes la public! Desigur, pentru toate astea ne vor trebui bani, foarte mulţi bani! Nu îmi pot imagina că vreo autoritate românească ar putea participa la o licitaţie de genul celei care a avut loc recent la New York, şi la care un cumpărător anonim a plătit suma de 300 milioane dolari (aproape 236 milioane euro) pentru lucrarea Nafea Faa Ipoipo, realizată în 1892, de Paul Gauguin. Tabloul a fost scos la vânzare de colecţionarul elveţian Rudolf Staechelin (nu întâmplător, din Basel) şi a fost achiziţionat, după câte se pare, pentru a împodobi galeriile unuia dintre muzeele de artă modernă şi contemporană din Qatar. Desigur, nu îmi pun problema unei concurenţe cu statul qatarez. Posibilităţile emirului Tamim bin Hamad Al Thani sunt aproape nelimitate. Nu ştiu cum va putea emirul Al Thani să împace tendinţele liberale din societatea qatareză cu sprijinirea, pe faţă, a Statului Islamic, dar asta este, probabil, altă discuţie.
În vreme ce emirul qatarez nu îşi face probleme să aducă una dintre cele mai preţioase picturi ale lui Gauguin, în ceea ce va fi, probabil, viitoarea expunere permanentă a muzeului de artă modernă din Doha, directorul Muzeului de Artă al Universităţii Princeton (aşa e la americani, cam fiecare mare universitate are câte un muzeu ataşat de ea), James Christen Steward, consideră (şi cuvântul său este ascultat cu mare atenţie) că, în fond, muzeele de artă lucrează cu nişte mărfuri, iar valoarea acestora creşte de la o lună la alta, cauzând mari tulburări în piaţă. Muzeul este văzut ca un jucător pe această piaţă a artei, ca oricare altă galerie. Ba, mai mult, respectabilul director consideră că nu este ceva neapărat rău, dacă muzeul renunţă la o parte din operele pe care le administrează, dacă poate să ia altceva mai valoros sau mai potrivit cu profilul muzeului în schimb. Acest proces de vânzare se numeşte, eufemistic, scoatere din evidenţă. Este un proces pe care un muzeu aflat în proprietate publică nu prea are cum să îl ia în considerare pentru că proprietatea publică nu se află la bunul plac al unor administratori efemeri (directorii de muzee şi consiliile de administraţie ale acestora). Vedem, încă o dată, că deşi trăim în aceeaşi lume, fiinţăm în universuri diferite. Destul de recent, directoarea Muzeului Naţional de Artă al României, Roxana Theodorescu, îi invita pe onorabilii membri ai Comisiei senatoriale pentru cultură să viziteze colecţiile muzeului, cât mai au ce vedea, pentru că ritmul „restituirilor“ este nemilos. Desigur, nu era vorba doar despre controversata „restituire“ a Cuminţeniei pământului (pentru care, în continuare, Guvernul negociază, încercând să obţină un preţ mai bun, după ce Justiţia neamului a împroprietărit, foarte probabil, o persoană neîndreptăţită, cu celebra sculptură brâncuşiană)! Colecţiile Muzeului se diminuează de la o lună la alta, iar statul român, în sărăcia lui endemică, nu găseşte resurse pentru a răscumpăra măcar aceste bunuri jefuite, pur şi simplu, din averea comună.
Muzeele româneşti, departe de a se afla în starea fericită în care s-ar construi noi sedii pentru ele, ca la Helsinki, sunt, mai degrabă, victimele unui sistem administrativ obtuz şi ale unei justiţii neghioabe. Nu este pentru prima oară când îmi manifest lipsa de încredere în Justiţia română. Recent am aflat, însă, un lucru absolut revoltător: Justiţia a ajuns să fie armă la dispoziţia unor persoane beneficiind de o condamnabilă clemenţă din partea autorităţilor publice şi, în plus, de o bună doză de labilitate mentală. Mai concret, mă refer la cazul unei organizaţii care are, aparent, un scop foarte nobil: apără vieţile oamenilor. Mai exact, ale oamenilor nenăscuţi. Este, cu alte cuvinte, o organizaţie care consideră că femeia nu are dreptul de a decide dacă să dea sau să nu dea naştere fătului şi pentru care o familie ortodoxă nu trebuie să se preocupe de planificarea familială şi de mijloacele de preconcepţie. Veţi spune, pe bună dreptate: ce legătură să aibă o asemenea organizaţie (treaba lor că există şi activează; trăim, slavă Domnului, într-o democraţie!) cu muzeele? Ei bine, liderii acestei organizaţii (nu le dau numele lor şi nici al asociaţiei lor, pentru că nu merită publicitate gratuită) au considerat că fostul director general al Muzeului Naţional de Ştiinţe Naturale, „Grigore Antipa“, academicianul Dumitru Murariu, ar fi comis o faptă penală,
atunci când a organizat expoziţia, blockbuster în 2013, The Human Body. Am discutat pe larg în paginile revistei Cultura despre acel eveniment, aşa încât nu vreau să mai reiau subiectul. Într-o societate debilă ca a noastră, cu cel mai mare număr de procese pe cap pe locuitor din întreaga Uniune Europeană, nimic nu e de mirare, inclusiv punerea sub acuzare a unui savant, pentru o expoziţie ştiinţifică. Sper, din tot sufletul, că Parchetul nu va accepta începerea urmăririi penale, pentru această cauză. Altfel, vom asista la un nou „proces al maimuţelor“, în variantă românească. Nu ştiu cine ar fi avocatul Clarence Darrow (cel care l-a apărat pe profesorul John T. Scopes), dar ştiu că se vor găsi tot felul de autorităţi gata să ia partea organizaţiei ortodoxiste (că altfel nu am cum să-i spun). Vă îndoiţi? Ea are deja un parteneriat solid cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti. Nu înţeleg dacă inspectoratul militează pentru păstrarea sarcinilor la elevele de liceu sau dacă doar a încheiat un pact pur oportunist, cu o organizaţie afirmat religioasă (articolul 29 din Constituţie nu îndeamnă la asemenea parteneriate), dar, în orice caz, gândul că un manager de muzeu poate fi târât prin tribunale de nişte neica-nimeni cu aere de apostoli mă face să cred că există în România multe similitudini cu spiritul care îi animă pe fundamentaliştii islamişti din Irak, Siria, Qatar sau Nigeria. Cel puţin, emirul Qatarului ştie să aprecieze un tablou de Gauguin. Ortodoxiştii noştri cred că arta, cultura şi ştiinţa, dacă nu cresc în curtea Bisericii, sunt mai aproape de Satana decât de Dumnezeu.
Avem un ministru al Culturii care este teolog, doctor în filozofie şi, mai presus de orice, un om luminat. Aştept de la domnia sa o luare de poziţie întru apărarea normalităţii şi a libertăţii de expresie. Ba, mai mult, cred că ar trebui să fie cât se poate de clar exprimat dreptul instituţiilor publice de cultură de a-şi stabili propriile proiecte culturale, în afara oricăror ingerinţe, mai mult sau mai puţin „civice“ sau administrative. Avem, oricum, parte de un buget pe care fosta doamnă ministru ni l-a vrut foarte, foarte, foarte mic. Vreau măcar să cred că trăim în Europa, în acea Europă a spiritului şi a libertăţii, în care, indiferent de banii de care dispunem, putem să ne afirmăm ideile, fără teama de a trezi din cripte vocile Evului Mediu.

2 comentarii pentru “Je suis Antipa”

  1. februarie 23, 2015 la 9:27 am

    Foarte adevarat dar don păcate dl Murariu nu are o plângere penală Caz in care sunt convinsă ca ar fi fost respinsă ci a fost dat in judecată direct si personal . A fost deja la prima înfățișare , urmează a doua . Si eu sunt convinsă ca logica va învinge dar nu e confortabil sa te plimbi nevinovat la tribunal . Si mai costaceva si avocatul. Eu am trecut deja de aceasta etapa doar ca subiectul au fost cei 30 de câini pe care i-am găsit in muzeu. A fost prima oară când am călcat intr-o sala de tribunal . Pentru ca Dumnezeu mi-adat capacitatea de a trata unele lucruri cu umor am trecut peste .

  2. februarie 23, 2015 la 2:27 pm

    În lumea Academicianului DUMITRU MURARIU expresia „faptă penală” NU există. Doar privind-ul,fără să-l cunoști..! DUMITRU MURARIU înseamnă știință, blândețe, politețe,profesionalism,…. Asemenea OM trebuie judecat/considerat pe o altă scară de valori. Una normală…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper