Iorga. O alt fel de istorie universală

Un articol de I. OPRIŞAN

 

Cursul de istorie universală al lui N. Iorga, derulat pe parcursul a trei ani universitari, 1933-1936, reprezintă o lucrare cu totul aparte în cuprinsul operei autorului.

Pe de o parte, pentru că el sintetizează întinsa experienţă ştiinţifică a savantului de cercetare a fenomenului istoriei universale şi române, constituind, într-un fel – cum o şi afirma la un moment dat – un testament pe care îl lăsa generaţiilor următoare, în privinţa viziunii şi a metodei de abordare a domeniului.

Pe de altă parte, pentru că sinteza pe care o propunea constituie o altfel de istorie universală, cum nu mai fusese realizată şi nici întrevăzută până atunci, conform opiniei – exprimată în prelegerea inaugurală din 1 noiembrie 1934, Istorie universală şi istorii naţionale –, că „istoria universală este un organism care trăieşte prin el, care poate să primească foarte multe elemente din foarte multe părţi, care are dreptul de-a se informa de oriunde şi poate prinde orice-i poate fi necesar pentru scopurile ei, dar ea rămâne, bineînţeles, ceea ce este“. „O colecţie de istorii naţionale” – accentua el mai departe – „nu reprezintă deloc (aşa îmbucătăţită, tăiată în felii) o istorie universală“.Şi conchidea categoric: „Trebuie să constatăm, însă, că şi până astăzi, când s-au făcut multe istorii universale, n-avem a face cu un fir al istoriei care să nu însemne numai o ordine materială, ci dezvoltarea acelui organism viu de care vă vorbeam înainte“. Sau: „cum vedeţi, este altă istorie universală, decât aceea care se prezintă pe linii cronologice, fără să se dumirească cineva tocmai asupra locurilor celor mai esenţiale în acest domeniu istoric“.

Nu numai din declaraţii, dar din însăşi substanţa cursului rezultă că N. Iorga intuise adevăratul sens – „caracter“ cum îi spune el – al „fiinţei vii“ care era istoria lumii. Şi, în 1940, când era luat de legionari de la masa de scris spre a fi asasinat, tocmai la o asemenea istorie universală, de formulă absolut nouă, lucra.

În sfârşit, cursul din 1933-1936 era cu totul deosebit, pentru că Profesorul punea, cu adevărat, pentru prima dată, sistematic, în concordanţă faptele istoriei universale cu cele ale istoriei naţionale, relevând intercondiţionările şi determinările directe şi mediate dintre ele şi subliniind atât înrâuririle venite din afară, cât şi influenţele – mai puţine, dar destule, – pornite din interior.

Necesitatea unei asemenea cercetări i se părea aşa de îndreptăţită, încât o argumenta de nenumărate ori. Invocând, de pildă, afirmaţiile lui H. Focillon, el considera că e nevoie, în abordarea întregului, de „o singură concepţie“, de „o singură interpretare personală“, de „o singură formă“, de „o legătură aşa de strânsă“ între diversele aspecte, încât, „lucrurile se cer legate ca nişte inele; şsăţ nu poţi să rupi unul dintre ele fără să se distrugă toată continuitatea“.

Faţă de mobilul cărţilor de succes, care puteau să satisfacă, la un moment dat, un anume public, N. Iorga viza profunzimile: „Noi umblăm după altceva. Umblăm după o înţelegere generală, cu istorii naţionale, dar nu în istoriile naţionale şi cu cercuri de cultură, dar nu în cercurile de cultură şi cu amănunte care sunt caracteristice“. Iar în orice ocazie, raportând fenomenul românesc la spaţiile largi ale celui universal, descoperea noutăţi cu totul necunoscute, pe care nici într-un caz nu avea cum să le afle din documentele extrem de puţine mai ales pentru epoca veche. Dăm câteva exemple: „Vedeţi ce aspect nou câştigă această măruntă istorie a noastră” – scria el referindu-se la faptul că, de la Apus de Vidin, Dunărea nu era ocupată şi popoarele balcanice puteau primi ajutor din partea Ţării Româneşti – „când ţine cineva seamă de faptele acestea mari de istorie universală, în care este încercuită, de care este influenţată şi asupra căreia ajunge de la un timp să aibă influenţă“. Sau: „Lucrurile acestea sunt aşa de importante, încât fără această bază de istorie universală în ce priveşte întemeierea principatului românesc de la Argeş şi al Ţării Româneşti de pe Valea Moldovei, care, mai târziu, s-a chemat «Moldova!», este redus cineva la simple şi sărace analize de documente, la tabulaţiuni cronologice, când a venit cutare, câţi ani a domnit cutare, la prezentarea unor diplome interne pe care le poţi număra pe degete până la începutul secolului al XV-lea, şi la acel rezultat – că noi suntem alături de istoria universală“. În sfârşit: „Pe de altă parte, noi, în ce ne priveşte, am considerat foarte multă vreme istoria noastră în afară de istoria universală, am comis această greşeală de a o smulge, deşi rădăcinile ei se întind în toate direcţiile istoriei omenirii, şi mai apropiate şi mai depărtate, din complexul european, şi ne-am mărginit la o istorie a românilor în limite foarte înguste, fără explicaţii înainte şi fără consecinţe în urmă. Din cauza aceasta, problema românească în Evul Mediu s-a înfăţişat într-un chip aşa de sărăcăcios şi dând rezultate aşa de neclare şi de contestabile, pe când, îndată ce ajunge cineva la legături de istorie universală, de la sine apar o mulţime de lucruri, care, deşi nesprijinite uneori pe un text, care să se poată cita în josul paginii, nu sunt mai puţin lucruri pe care cineva le poate spune şi din care poate alcătui o istorie a poporului românesc“.

Neluarea în considerare a vieţii istorice de dincolo de graniţele ţării, o punea N. Iorga pe seama „puţinei cunoştinţi a istoriei universale“. „Căci foarte multă vreme” – observa el – „aceasta a figurat numai de formă şi la Universitatea din Bucureşti şi la cea din Iaşi“. De o relativ diminuată cunoaştere a istoriei străine îi învinuia nu numai pe colegii de breaslă şi chiar pe A.D. Xenopol, ci pe toţi istoricii străini anteriori şi contemporani. „O să examinăm” – afirma el în aceeaşi prelegere inaugurală din 1 noiembrie 1934 – „mai multe din istoriile universale sub acest raport şi o să mă opresc, în acelaşi timp, şi la lipsa de orizont universal a istoriilor naţionale. Căci istoria naţională fără orizont universal nu poate fi decât ininteligibilă, falsă şi cu lipsuri importante“.

Străbătând, încă din anii studenţiei, istoria universală în toate direcţiile, nu numai din volumele apărute, ci mergând direct la sursele fundamentale, în marile arhive şi biblioteci, publicând apoi nenumărate documente străine legate sau nelegate direct de viaţa noastră istorică,

  1. Iorga se putea, pe bună dreptate, considera, dacă nu cel mai bun cunoscător al istoriei lumii, în orice caz drept unul dintre cei mai familiarizaţi cu tainele ei. De aceea şi afirma, în faţa studenţilor, în 1934, că ar fi singurul dintre români chemat să facă, întâi, cursul pe care li-l preda şi, în al doilea rând, să scrie istoria universală ideală. „Apusenii, fireşte, nu fac niciodată aceasta şnu trag concluzii asupra istoriei noastre şi nici n-o abordează ţ, căci problema noastră îi interesează foarte puţin, iar atâţia români n-au pornit pe acest drum pentru că istoria universală nu era domeniul lor şi nu o stăpâneau. Situaţia în care mă găsesc eu, având tot interesul pentru această regiune şi pentru acest popor şi având la îndemână mijloace care lipsesc de obicei, este cu totul alta, şi, pe urmă, mă poate duce la ceva“. În perspectiva acestor stringenţe şi a posibilităţilor personale, el impunea şi-şi impunea ca aspiraţie elaborarea unei „istorii a românilor“ – „cu tot ceea ce am primit“, „cu tot ceea ce am creat, cu tot ceea ce am transmis“, „nu o bâzâială «erudit㻓. „Această şistorie a românilorţ este o viaţă, care trebuie să se înţeleagă, în toate originile şi urmările ei“. Şi cerea specialistului în istorie – fie ea naţională sau universală, dar cea dintâi nu putea fi elaborată fără cunoaşterea celei de a doua – obligaţia de a putea vedea şi interpreta fiecare fenomen din toate unghiurile posibile.

Dacă n-au rămas, ar trebui să rămână memorabile cuvintele sale: „Ceea ce este, însă, datoria oricărui, care este adevărat istoric, este, să caute a-şi însuşi atâtea cunoştinţe câte să-i permită a vedea acelaşi lucru din toate laturile şi potrivit cu toate psihologiile de masă sau individuale care au contribuit la alcătuirea acestui fapt“. Judecând istoria naţională într-o continuă corelaţie cu istoria universală de pe asemenea baze, e clar că prelegerile celor trei ani de curs universitar aduc, nu numai fiecare în sine, dar chiar şi în părţile lor componente, nenumărate puncte de vedere cu totul noi, originale, nu numai în plan românesc. Încât, fie şi numai evidenţierea lor ar presupune un lung travaliu, fără a i se putea da, totuşi, rotunjirea care să-l scutească pe cititor de a merge la sursă. De aceea, ne oprim deocamdată demersurile doar la problema pe care o considerăm esenţială de-a lungul întregului curs, şi anume la evidenţierea de către autor a acelei sinteze originale de viaţă culturală şi istorică românească, pe care o contrapune cu mândrie celorlalte sinteze europene.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper