În cheie parodică

Un articol de OCTAVIAN MIHALCEA

Adrian Alui Gheorghe, Laika, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 304 pp.

 

Romanul lui Adrian Alui Gheorghe, etalează o multiplicitate de reprezentări narative ce au drept principală caracteristică deosebitul dar al persuadării cititorului prin intermediul unei savori aparte. Totul se focalizează asupra perioadei terminale a regimului comunist din România, cu deosebit accent pe evenimentele din decembrie 1989. Trebuie subliniată pregnanta accepţiune ludică, aproape fiecare capitol incluzând absolut captivante situaţii mai mult sau mai puţin tributare umorului, uneori chiar în cheia absurdului. Un inedit aşezământ, numit Glod, constituie teatrul de operaţii al naraţiunilor lui Adrian Alui Gheorghe. Glodul, cu variate denumiri de-a lungul timpului, de la sanatoriu şi spital de boli nervoase la aşezământ de recuperare, reprezintă un loc unde sunt găzduiţi activişti ai partidului comunist, pe moment inactivi din punct de vedere social, împreună cu o largă gamă de personaje bizare, caracteristice unei perioade istorice determinând alienarea. Sunt figuri marcante descrise cu talent şi considerabilă forţă de impact estetic. Pentru a ne adecva logicii romanului, trebuie spus că majoritatea relatărilor aparţin doctorului Bâlbâială, director al al casei de sănătate de la Glod. Caracteristicile clasice ale alcătuirii romanului sunt eludate cu metodă de Adrian Alui Gheorghe. În locul lor, autorul ne propune un maximal elan glisant ce posedă accentuări fascinatorii. Avem senzaţia că oricare dintre povestiri poate constitui, dezvoltată, punctul de pornire al unui alt roman. Iată un inedit personaj, încărcat de dramatism, dar totuşi privit altfel, printre multele ipostaze absolut remarcabile ale cărţii: „Tot doctorul Pantazi îl primise şi îl încartiruise şi pe Ion Măcinoi. Acesta fusese anchetator în câteva dintre închisorile din România. Fusese la Râmnicu Sărat, la Jilava, la Piteşti, la Aiud. Era crunt. Se spunea despre el că ucisese cu mâinile goale, prin sugrumare, o mulţime de deţinuţi politici. Avea doi dinţi de metal, bine poziţionaţi în gură în dreapta şi în stânga, care uneori, când bătea lumină în vreun fel, păreau doi colţi de vampir. Şi cu aceştia îi speria pe cei din jur. Chiar şi pe deţinuţii care văzuseră multe în viaţa lor îi speria cu dinţii lui de metal. De ce ajunsese la Glod? Pentru că minţile i-o luaseră razna. Doctorul Pantazi însuşi îl diagnosticase cu un soi de schizofrenie extrem de rară şi îi deschisese un dosar de observaţie, pentru a ajunge la nişte concluzii generale care să dea un nume maladiei. Ce se întâmplase, de fapt, cu Ion Măcinoi? Luptase în munţi şi se spune că toţi cei pe care îi urmărea fuseseră capturaţi, dar nici unul viu. Nu avea milă. Apoi, în închisorile în care se ocupase de politici, dacă intrai în mâinile lui Măcinoi nu puteai să nu mărturiseşti. Ce să mărturiseşti? Ceea ce îţi cerea el.“ Căţeluşa Laika are o deosebită simbolistică, fiind pusă în faţa odiosului cuplu dictatorial. Reacţiile acesteia sunt în acord cu profundele inadecvări existente în toată ţara. Ca o corespondenţă mai mult decât edificatoare, moartea Laikăi se petrece în acel decembrie 1989, fatidic şi pentru cele două figuri de tristă amintire. Plin de tâlc este episodul interacţiunii dintre un fost director al sanatoriului, Dacian Sârbu, şi însuşi Mihail Sadoveanu: „Într-un film din anul 1958, când Mihal Sadoveanu este ales vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, Dacian Sârbu apare şi el câteva secunde venind de undeva din spate, aplecându-se la urechea maestrului şi şoptindu-i ceva. Sadoveanu se încruntă, se scarpină cu degetul arătător de la mâna stângă pe lobul urechii, după care îi face semn să se retragă. În timp ce Dacian Sârbu se retrage, Sadoveanu scoate din buzunarul de la piept ceva, duce mâna la gură după care ia o înghiţitură de apă dintr-un pahar pe care îl avea în faţă. Probabil că Dacian Sârbu îi amintise maestrului că trebuia să ia o pastilă la oră fixă. O luase. Poate că momentul ar fi trecut în anonimat, ca atâtea alte momente din viaţa fiecăruia, numai că la moartea lui Mihail Sadoveanu, în anul 1960, televiziunea realizase un film cu imagini din viaţa scriitorului, care rulase în toate cinematografele din sate şi oraşe ca jurnal oferit publicului înaintea filmelor artistice. Când filmuleţul a rulat şi la Glod, la caravana cu filme care trecea din sat în sat, un paznic de la sanatoriu, Costică Roşculeţ, l-a recunoscut şi a strigat să audă toată lumea: – Dar acela e Dacian Sârbu, şeful nostru de la sanator…!“. Găsim în volumul lui Adrian Alui Gheorghe nenumărate interferenţe ale gesturilor cotidiene cu acele hipertrofieri în cheia viziunilor propice destructurării. Fluxul narativ acoperă zone eclectice care au drept trăsătură constantă profunda impregnare ironică, de multe ori ocultând un dramatism funciar. Succesiunea episoadelor etalează o mare varietate de tipologii, numele personajelor reprezentând un adevărat regal din punct de vedere al ingeniozităţii: Bâlbâială, Ştirbu, Bilibău, Poponeţ, Măcinoi, Bubă, Zbârcilă, Ochişor, Dârâmaş, Bădălău, Măţău, Bolboacă ş.a. Astfel, reliefăm numai câteva dintre variatele puncte de interes proprii acestui valoros roman al lui Adrian Alui Gheorghe, substanţială şi inedită viziune asupra unei perioade extrem de problematizante.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper