„Identitatea rămâne, poate, cea mai complexă temă în istorie, cultură, civilizaţie, destin omenesc“

Un articol de ANGELA MARTIN
Un articol de ALEXANDRU ZUB

ALEXANDRU ZUB în dialog cu ANGELA MARTIN

 

Angela Martin: Domnule academician, cum mai stăm cu decalajul faţă de istoriografia occidentală?
Alexandru Zub: Tema „decalajului“ nostru istoriografic în raport cu creaţia apuseană în domeniu e una recurentă, obsesivă şi producătoare, pe cât îmi dau seama, de false probleme. Discursul românesc asupra trecutului, fie acesta şi imemorial sau antamat pe secvenţe cronotopice, a comportat mai totdeauna o anume sincronie cu cel produs de vecini sau de apusenii mai bine situaţi geopolitic şi cultural. Nici nu se putea altfel, întrucât românii şi-au dus viaţa, cum-necum, în mijlocul unei lumi în schimbare, siliţi fiind de aceea să se raporteze, adesea defensiv, la productele istoriografice din afară.
Am impresia că secolul XVIII, perceput în Apusul european ca un răstimp al „luminilor“, iar în zona carpato-danubiană ca unul de izolare „fanariotă“, este cumva responsabil de sentimentul „rupturii“ şi de impresia unei somnolenţe letale, împotriva căreia s-au mobilizat câteva generaţii, de la erudiţii ardeleni polemizând istorico-filologic cu neprietenii din afară până la G. Asachi şi Logofătul Tăutu, iar de la aceştia la M. Kogălniceanu, care – încă adolescent – îi reproşa lui Vasile Alecsandri că se lasă impresionat peste măsură de „Parisul Luminii“, în timp ce firesc era să-şi pună talentele (nu puţine) în slujba unei patrii aflate în impas, „săraca Moldovă“.
Publicând, în 1837, la Berlin, o sinteză de istorie a românilor, cel care avea să scoată Dacia literară şi Arhiva românească, să editeze cronicele noastre, apoi să extragă din acestea pasaje de interes universal (Fragments tirés des chroniques…), spre a le pune la îndemâna celor interesaţi (istorici, diplomaţi, politicieni), în vederea unei mai bune cunoaşteri a trecutului românesc, sesiza tocmai această ignoranţă „academică“ la adresa poporului român, căutând să răspundă el însuşi, cu date precise, cu măsură şi modestie. Nu se găsesc, la Kogălniceanu, la Bălcescu, la Papiu-Ilarian şi alţi istorici, din epoca regenerării naţionale, mai nicăieri judecăţi negative la adresa neamului respectiv. Mai critică, mai distantă, cum era şi firesc, generaţia următoare, cea care a creat mişcarea junimistă (nu doar la Iaşi), a produs asemenea judecăţi, adesea nedrepte, spre nemulţumirea grupului de „români“ (Eminescu, Xenopol, Conta etc.) care făcea oarecum notă discordantă. Kogălniceanu însuşi s-a simţit dator să intervină, spre a-şi asigura contemporanii în dispută că trecutul nostru n-a fost tocmai aşa de rău, că multe instituţii autohtone meritau cuvinte de laudă, căci erau produsul unor experienţe specifice, genuine, creatoare de valori durabile. Să nu se vadă aici o sugestie de protocronism avant la lettre, ci judecata unui mare istoric, cunoscător deplin al instituţiilor respective. A.D. Xenopol a publicat, decenii în şir, în revuistica franceză, germană, italiană, capitole de istorie românească, alături de sinteze teoretice care i-au adus cea mai înaltă recunoaştere a Academiei Franceze şi a altor aşezăminte de resort. Este spiritul în care şi-au elaborat apoi scrierile N. Iorga, V. Pârvan, I. Lupaş, G. Brătianu, C.C. Giurescu, pentru a invoca numai aceste nume dintr-o lungă serie de istorici pentru care cauza românească nu era o vorbă goală. Unii dintre ei (Iorga, Brătianu) au plătit cu viaţa o asemenea atitudine. Se poate invoca, în acelaşi sens, şi cazul unui istoric trăitor sub regimul comunist, Vlad Georgescu, ajuns apoi la Europa Liberă şi lichidat acolo, pe cât se pare, din cauza ostilităţii sale (Politică şi istorie, 1983) faţă de dictatură. Sinteza lui de istorie a românilor are acelaşi tonus pozitiv, reconfortant, comportând analogii cu istoriografia produsă în „lumea liberă“. Chiar şi înăuntrul ţării, cu toate limitările şi restricţiile, s-au creat concomitent opere comparabile cu cele apusene. Nu e cazul să dau alte exemple, nici să insist asupra unei realităţi care i-a pus pe istoricii români  mereu în dialog cu străinii, uneori polemic (A.D. Xenopol – H. Berr, G. Brătianu – F. Lot, N. Iorga – Domanovski etc.), adesea cu rezultate demne de subliniat în alt cadru. Teoria seriilor istorice, elaborată de Xenopol, e folosită şi azi în Apus, de un Pierre Chaunu, iar studiile lui Brătianu despre cetăţile italiene, Marea Neagră, istoria tratatelor de pace ş.a. sunt de o frapantă actualitate şi acum. Cred că am sugerat, cu aceste exemple, un posibil răspuns la întrebare, una mereu deschisă.

Untitled-1

A.M.: Aţi putea face acum o comparaţie între starea istoriografiei noastre în momentul de faţă şi cea a ţărilor vecine? Există, la noi, istorici a căror muncă de cercetare are ca obiectiv un bilanţ comparativ?
A.Z.: Nu doar azi, în plin proces de integrare euro-atlantică, există asemenea preocupări comparatiste, ci mai totdeauna, de la marii cronicari din secolul XVII (Ureche, Costin, Stolnicul Cantacuzino) la Cantemir, a cărui operă, mai toată, e lizibilă în această cheie, Descriptio Moldaviae fiind o sinteză produsă la invitaţia Academiei Berlineze. Erudiţii ardeleni au polemizat deschis şi ferm cu istorici străini, ca şi Xenopol, peste un secol, cu referire la Rösler, Hunfalvy ş.a. Sub regimul comunist, chiar, destule studii comparatiste denotă acelaşi spirit, de n-ar fi să amintesc, e.g., decât pe Al. Duţu, C.C. Giurescu, Adrian Marino, pentru care, urmând pilda lui N. Iorga, orice discurs naţional se cade a fi integrat în durata universală. O bună parte din producţia istoriografică din anii 60-70 se situează consensual, ceea ce explică avansul ponderos, indubitabil, al studiilor de relaţii externe, istoria culturii (mereu sensibilă la conexiuni, interferenţe, modele etc.). Un bilanţ ca acela pe care îl propuneţi ar merita însă a fi realizat, cu mijloacele de acum, pentru o mai corectă situare a istoriografiei noastre în lume.

A.M.: Care sunt, după dumneavoastră, perspectivele ştiinţei istorice în raport cu sfera multidisciplinarităţii ştiinţelor socio-umane?
A.Z.: Istoriografia (L. v. Ranke, unul din cei mai de seamă istorici germani şi „dascălul“ lui Kogălniceanu, o numea Kunst und Wissenschaft, artă şi ştiinţă totodată) a evoluat mereu, de-a lungul timpului, în relaţie cu alte discipline, făcând parte din „umanioare“ şi lărgindu-şi mereu orizontul, sub unghi spaţial, cronologic şi tematic totodată. Mai aproape iniţial de mitologie, apoi de teologie, de filozofie, de sociologie, mai nou de antropologia culturală, istoria s-a situat mereu (nu se putea altfel) în relaţie cu celelalte discipline umaniste, constituind pilonul de bază în acea Maison des Sciences de l’Homme, fondată de F. Braudel la Paris, într-o epocă (anii ’50-’60) de spectaculoase inovaţii, care impuneau nu doar multidisciplinaritate, ci şi efort spre un discurs transdisciplinar şi metadisciplinar, dacă ne amintim de sugestiile făcute încă de J. Piaget, St. Lupesco, B. Nicolescu ş.a. Este o problemă deschisă, în tot cazul, iar istoricii nu pot rămâne în afara „trendului“.

A.M.: Cum comentaţi demitizările din istoriografie şi, în genere, din cultura noastră contemporană?
A.Z.: Născute, probabil, în mai toate domeniile, din dorinţa legitimă a depăşirii situaţiei existente, demitizările au ajuns a fi o modă, un tic profesional, o soluţie de afirmare ostentativă, cu preţul vulgarizării şi al deprecierii abuzive a temeiurilor în orice cultură. La mijloc se află, fireşte, relaţia cu trecutul, privită în lumina unui relativism epistemic tot mai pronunţat şi deloc „recent“, fiindcă numără deja câteva secole, de la Renaştere încoace, dacă nu mai dinainte. În cauză se află, ne asigură criticii fenomenului, o mare confuzie între mit şi prejudecată, mistificare, distorsiunea semantică a unor idei, obsesii colective de caracter etnocultural, religios etc. Istoria e înţesată de mituri, după cum se ştie, cel puţin de la E. Renan şi
P. Valéry încoace, dar prezenţa ubicuă şi continuă a mitului nu trebuie să ducă la absolutizarea lui. Dacă toate sunt mituri, cum pretind unii, absolutizând un aspect, ce valoare mai poate avea istoria, arta, cogniţia umană?
În istoriografia noastră din ultimele două decenii s-a ajuns la asemenea excese interpretative, mai ales prin lucrările (nu puţine şi nu fără impact) ale profesorului Lucian Boia, începând cu volumul Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), eseu întâmpinat de breaslă cu fireşti rezerve şi criticat în consecinţă. Istoricul clujean Ioan-Aurel Pop a examinat sistematic şi competent problematica suscitată de fenomenul în cauză (vezi îndeosebi ampla analiză Istoria, adevărurile şi miturile, 2002), cea mai consistentă critică a „tezei“ confratelui din Capitală.
Am socotit eu însumi că era cazul să plasez demersul profesorului Boia într-un context mai larg, referindu-mă anume la Discursul istoric şi seducţiile imaginarului (în Oglinzi retrovizoare, 2002), pentru a conchide că e cazul să se pună „o necesară surdină“, în sensul acelui juste milieu care a fost mereu benefic în abordarea trecutului; domeniu infinit de complex şi de o noutate inepuizabilă. În ultimul timp, s-au ivit semne de reconsiderare a acestei atitudini, inclusiv în presă, motiv de speranţă şi pentru profesioniştii domeniului. Jocul cu trecutul, ca să reiau sintagma deja folosită în sensul demitizării, nu poate depăşi anumite graniţe fără a-l discredita pe „jucăuş“.

A.M.: Ce credeţi, de ce tânăra generaţie de azi nu mai dă semne că ar putea descoperi în istorie o idee, un simbol, o flamură sub care să se regăsească, să se solidarizeze? Mai vedeţi posibilă în România vreo mobilizare, vreo „tentativă de rebeliune“ cu scopuri înnoitoare inspirată de lideri cu vocaţie naţională, şi nu manipulată politic de animatori anonimi pe facebook şi pe alte reţele de socializare?
A.Z.: Noile generaţii, cele care s-au perindat după schimbarea de regim, nu pot fi judecate în afara contextului socio-politic şi moral din acest „pătrar de veac“. Ele s-au nutrit incontestabil din noxele produse de vechiul regim, în cadrul acelui program de „spălare a creierelor“, în care trecutul era redus la câteva momente, fals patriotice, cu îngroşări şi distorsiuni nepermise, care au sfârşit prin a-i dezgusta pe mulţi şi mai ales pe tinerii mai sensibili la valorile comunităţii. Ei au întors spatele, dacă se poate spune aşa, plecând în lumea largă, de îndată ce a fost posibil, după evenimentele din Decembrie ’89 şi mai ales după dramatica serie de „mineriade“, tocmai atunci când era mai multă nevoie de resursele lor de entuziasm creator şi devoţiune civică. Unii s-au întors, cu sau fără mari iluzii, punându-şi „expertiza“ la dispoziţia programului de reforme. Alţii au rămas „acolo“, fiecare la rostul său, dar capabili împreună să contribuie la o semnificativă schimbare, după cum s-a văzut la ultimul scrutin pentru desemnarea unui nou preşedinte al ţării. „În tot răul şi un bine“, suna o veche zicală, care s-ar potrivi şi cu situaţia procesului de emigrare şi de întoarcere a tinerimii din diaspora.

A.M.:  Spuneaţi în cartea dumneavoastră de convorbiri cu Sorin Antohi, Oglinzi retrovizoare (Polirom, 2002), că s-a întâmplat nu o dată în decursul istoriei ca, din cauza unor împrejurări istorice potrivnice, identitatea românească să ajungă în situaţii-limită, „gata să se piardă“, şi tot de atâtea ori să izbutească să-şi revină regăsindu-şi suflul graţie propriilor resurse şi  puteri de revigorare. Credeţi că, în ciuda celor două solide centuri de siguranţă pe care România a reuşit să şi le dobândească prin aderarea la NATO şi la UE, identitatea românească ar mai putea cunoaşte în momentul de faţă asemenea riscuri sau pierderi?
A.Z.: Naţiunile moderne s-au alcătuit, aproape fără excepţie, pe seama unei idei mesianice şi prin confruntare, adesea dramatică, cu proximităţile etnoculturale. Secolul XIX a şi fost supranumit „al naţionalităţilor“, în Europa, însă, fenomenul e mai vechi şi mai extins, cu nuanţe de la o regiune la alta, dar şi cu note comune, definitorii pentru lumea modernă în ansamblu. Fenomene de creştere şi descreştere, progres şi declin, incrementa atque decrementa la Cantemir, corsi e ricorsi  la Vico, se întâlnesc peste tot, marcând destinul umanităţii în ansamblu. Coloana brâncuşiană i-a sugerat cuiva un asemenea fenomen, de avânt şi fractură, de elan şi pierdere de sine, simbol inalienabil al destinului uman, în care moartea şi renaşterea (palingenezia invocată adesea de exegeţii timpului) se află într-o permanentă osmoză. „Dubla frenezie“ invocată de H. Bergson ne poate sugera şi o asemenea situaţie a omului, nu doar a celui „recent“. Cât despre români, ca neam, popor, naţiune, una formată într-un spaţiu mai vast decât cel al statului (statelor!) de azi, se poate spune că, de la marii cronicari din secolul XVII până acum, ei au trăit aproape continuu un sentiment de stingere şi regenerare, de moarte comunitară şi resurecţie miraculoasă, norocul şi nenorocul aflându-se parcă într-un joc dialectic anevoie definibil. Ideologii renaşterii naţionale din primele decenii ale secolului XIX s-au raportat la epoca fanarioţilor ca la una de letargie şi moarte (Tăutu, Heliade, Bălcescu etc.), iar Kogălniceanu îl asemăna pe Vladimirescu, marele pandur, cu biblicul Lazăr, chemând la înviere din „somnul cel de moarte“, ca în cunoscutul îndemn paşoptist, prezent şi în imnul naţional de acum. A fost un noroc pentru români că s-au folosit abil şansele, atunci când totul părea pierdut. Istoricul Xenopol, teoretizându-şi ingenios domeniul, a simţit nevoia de a identifica în răstimpul evocat o serie a renaşterii naţionale, una întinsă pe mai multe secole şi deloc uniformă în evoluţia ei. Încheiată cumva cu Marea Unire din 1918, ea comportă încă analize înnoitoare, aspecte inedite, desprinse din colbul arhivelor şi din nevoia continuă a schimbării de unghi exegetic. Demitizanţii din ultimul sfert de secol au mers cam departe sub acest unghi, rescriind practic, abuziv, marile capitole din istoria noastră, implicit pe aceea a tranziţiei postcomuniste. Măsura, justa măsură se cuvine însă a fi respectată în orice analiză sau reconstrucţie, dacă se doreşte o mai bună apropiere de adevăr. Tot adevărul istoriei nu stă însă la îndemâna nimănui, ci numai a Creatorului, ca în „covorul“ lui Thornton Wilder din Ziua a opta, cu desen inteligibil numai pentru cine se află în partea tăinuită mereu, de la „facerea lumii“ până la fragmentarismul postmodern. Poate că în această căutare continuă stă şi frumuseţea istoriei, una în care lumina şi întunericul se amestecă mereu, inextricabil. Istoria poate fi privită ca o expansiune continuă, în spaţiu până la nivelul planetei, în timp până la antropogeneză, tematic până la cele mai ascunse şi mai obscure aspecte ale „fenomenului uman“. Globalizarea de acum nu e un fenomen de dată recentă, ci unul care acompaniază „aventura“ cronotopică a lui homo sapiens. Fireşte că un asemenea fenomen, cu implicaţii atât de mari, nu e lesne de înţeles şi de asimilat, mai cu seamă în zone ca a noastră, cu determinări geopolitice şi culturale atât de complexe. Schimbările produse după abolirea dictaturii comuniste, implicând afilierea la NATO şi apartenenţa la Uniunea Europeană, constituie „realizări“ de adâncă semnificaţie, imposibil de închipuit înainte de 1989, realizări ce nasc, la rându-le (nu se putea altfel), nelinişti inerente şi probleme greu de soluţionat.
Identităţile (nu doar cea etnoculturală) sunt mereu în dispută şi nasc mereu alte probleme, distorsiuni, conflicte, până la cele care s-au produs de curând şi mai persistă încă (Iugoslavia, Ucraina) în vecinătatea noastră. Cu atât mai mult se cuvine a fi sensibili la mutaţiile survenite, ca şi la cele în curs de articulare. Identitatea rămâne, poate, cea mai complexă temă din istorie, cultură, civilizaţie, destin omenesc.

A.M.: Potrivit propriilor mărturisiri, aţi făcut şase ani de puşcărie, din cei zece la care fuseserăţi condamnat în fragedă tinereţe, din motive politice – greşiserăţi faţă de regimul comunist de atunci, dând, în calitate de organizator, amploare naţională unei festivităţi prin care aveau să se celebreze la Putna 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Când aţi fost pus în libertate nu împliniserăţi încă 30 de ani, dar eraţi un om matur, înarmat cu o strategie de supravieţuire care s-a dovedit salvatoare. În timpul detenţiei, destinul a făcut să vă întâlniţi în două rânduri cu scriitorul Alexandru Ivasiuc: o dată în lagărul de la Salcia, apoi în cel de la Stoeneşti. Aţi putea evoca un moment anume, care v-a marcat în perioada acestei tragice convieţuiri în acelaşi sumbru perimetru carceral? V-aţi întâlnit, în aceleaşi împrejurări, şi cu alţi intelectuali cunoscuţi?
A.Z.: Relativ la experienţa recluziunii politice, aţi amintit volumul Oglinzi retrovizoare (2002), unde am făcut unele aprecieri despre cauza detenţiei şi chiar despre figurile mai aparte cu care m-am intersectat, în penitenciare sau în lagăre de muncă forţată. Ar fi de adăugat încă, exempli gratia, setul de texte pe aceeaşi temă din culegerea Alexandru Zub la Sighet (2012), aceasta coordonată de Romulus Rusan, ca şi unele evocări de personalităţi întâlnite în anii respectivi, precum Alexandru Ivasiuc, la care aş adăuga acum, alfabetic, alte figuri despre care am scris câte ceva în ultimii ani:
S. Al.-George, Harry Brauner, V. Ciochia, Andrei Ciurunga, N. Dima, St.-A. Doinaş, T. Gheorghiu, Aurelian Gulan, Al. Mihalcea, E. Munteanu, Caius Muţiu, Al. Paleologu, I. Paşaliu, F.C. Pavlovici, A.I. Popescu, N. Rădulescu, Ş. Rădulescu-Zoner, N. Steinhardt. Din mediul clerical, m-am referit anume la preoţii A. Brumă, G. Buruiană, Gh. Chiriac, I. Cherteş, Mina Dobzeu, T. Langa, V. Moisescu, A. Prunduş, pe linia unui proiect de valorificare mai amplă a perioadei în cauză. Al. Ivasiuc a făcut unele „aluzii“ în romanul Cunoaştere de noapte (dacă nu mă înşel), Al. Mihalcea a evocat amplu, monografic, unele aspecte ale închisorilor politice, iar Florin Constantin Pavlovici – last but not least – a tipărit deja o trilogie pe această temă, una de neocolit, care ocupă un loc aparte în literatura de specialitate. Nu e cazul să insist, acum, asupra imensului „profit“ personal ce a rezultat din acele „întâlniri memorabile“.

A.M.: Domnule academician, aţi acceptat – eraţi, de altfel, îndreptăţit mai mult decât oricine – să faceţi parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Cum apreciaţi Raportul final elaborat de Comisie, din punct de vedere etic? Cum îl vedeţi acum, mai ales, în oglinzile deja retrovizoare ale anilor care au trecut de la momentul iniţierii şi publicării lui? Cu trena lui de contestaţii şi acuze de neprincipialitate? Care sunt, după părerea dumneavoastră, adevăratele cauze pentru care Raportul nu a adus în istoria recentă şi în societatea noastră, atât de dezbinată în prezent, o clarificare şi o reconciliere?
A.Z.: Am mai spus undeva, cred că şi la Şcoala Memoriei din Sighet, că prezenţa mea în Comisia Prezidenţială amintită a fost una pur simbolică, motivată de experienţa recluziunii, dar şi de împrejurarea că un asemenea gest (politic mai ales) de condamnare a regimului comunist trebuia făcut înainte de intrarea noastră efectivă în Uniunea Europeană. Ne aflam, după cum se ştie, în toamna anului 2006, iar gestul de rigoare comporta o anume urgenţă. Desigur, şeful statului putea să-l facă, personal, pe baza studiilor existente (enorme, de necuprins) şi a dreptului constituţional de a rosti o asemenea condamnare. Am luat parte la o singură şedinţă de lucru, la început, iar după discursul din Parlament, am socotit necesar să definesc limitele „contribuţiei“ mele. M-a indispus realmente campania ce a urmat, de mistificare a raportului dintre călăi şi victime sub dictatura comunistă, refuzând să particip la răfuielile subsecvente. Mai mult, ce să adaug aici, în fugă? Limpezirea unei lumi care a trăit un demisecol fără drepturi elementare, divizată, sărăcită, cu nespuse umilinţe şi frustrări, era condamnată – aproape – să îndure asemenea mizerii, mai grave poate în ordinea morală decât în zona socialului.

A.M.: Se ştie, pentru că nu doar aţi declarat, ci aţi şi dovedit, că aţi făcut din modestie şi din prudenţă un mod de a fi  şi un titlu de nobleţe personală şi profesională. Vi s-a întâmplat vreodată să greşiţi din prea multă modestie? Din prea multă prudenţă?
A.Z.: Modestia, câtă există, vine poate din lumea satului în care m-am născut, la marginea Bucovinei, trecută prin educaţia de tip „normalian“, primită tot acolo, la Şendriceni, unde pe holul şcolii era pus, caligrafiat de minune, un poem al lui Alexandru Vlahuţă, care proslăvea „sfânta muncă ce răsplată-n ea-şi găseşte“, acea labor improbus din vechea maximă, ajunsă deviză pentru stoici, pentru monahii creştini, dar şi pentru spirite mai apropiate de timpul nostru, precum Carlyle, Ibsen sau Pârvan, ca să amintesc nişte figuri faţă de care am avut mereu o reală simpatie. Profesia de istoric mi-a întărit, aş putea spune, această propensiune etică, dat fiind că ea îndeamnă – bine înţeleasă – tocmai la rezervă, măsură, modestie. Voi fi greşit poate în unele opţiuni personale, însă cum să le explic aici?

A.M.: Dar intransigenţa, ajută, oare, în vremurile noastre în care totul este o negociere?
A.Z.: Nu ştiu dacă intransigenţa ajută, efectiv, în timpuri ca acesta (Wozu Dichter…), dar ce s-ar întâmpla în lipsa ei, când totul se pertractează, după cum spuneaţi, exagerând poate retoric, de dragul dialogului? Nu toate se negociază şi nu toţi consimt la o asemenea conduită. Forme de principialitate riguroasă, de intransigenţă, subzistă adesea şi în ocazii limită, iar din ele se refac anumite tipare de conduită, cu atât mai de preţ cu cât „vremurile“ sunt mai „grele“. Când, în epoca renaşterii naţionale din Germania, J.G. Fichte căuta răspuns la o asemenea întrebare, el a formulat o replică memorabilă (o rezum, din memorie): „De aceea suntem noi, aici, ca să le înfruntăm“, adică să găsim răspunsurile optime. Rezultă un îndemn pe măsură la acţiune pozitivă, melioristă, benefică socialmente.

A.M.: Au existat momente în care s-ar fi cerut ca vocea elitei noastre – şi mă gândesc la corpul profesoral, în primul rând, ca model de conduită şi ca modelator de conştiinţe –  să se facă auzită. Credeţi că tăcerile elitei intelectuale pot fi o formă de oportunism?
A.Z.: Mă feresc de ispita unei generalizări ca aceea care atribuie „elitei intelectuale“ dispoziţia spre conformism, oportunism etc., amintindu-mi de disputele, adesea sterile, din ultimul secol, stând parcă sub acuza de „trădare“, rostită de Julien Benda şi alţii după Marele Război. Era momentul când, la Universitatea din Cluj, abia înfiinţată, istoricul-arheolog şi filosof V. Pârvan formula „datoria vieţii noastre“ ca un proiect regenerativ, alimentat de elită şi pus la îndemâna noilor generaţii, având ca temei munca neprecupeţită şi devotamentul social.

A.M.:  Domnule academician, sunteţi un cititor pasionat de literatură. Ce  beneficii îi aduce omului de ştiinţă, istoricului concentrat pe trecut această pasiune? Cum resimţiţi, ca istoric, întâlnirea dintre orizontul lecturii şi orizontul istoriei şi cât de semnificative consideraţi că sunt subîntinderile pe care această întâlnire le generează şi regenerează?
A.Z.: Istoria şi literatura (arta) au evoluat mereu împreună, chiar şi la profesionişti eminenţi ca Ranke, pentru care istoria era, pe la jumătatea secolului XIX, „artă şi ştiinţă“, neputând fi disociate decât abuziv şi „didactic“, pentru a-şi reface mereu albia comună, cursul fecund al creaţiei umaniste. Mai toţi marii istorici au fost şi mari literaţi, unii din ei (Th. Mommsen, W. Churchill e.g.) fiind distinşi chiar cu „Nobelul“ pentru literatură. La noi, M. Kogălniceanu şi N. Iorga sunt exemplele cele mai frapante sub unghiul dublei ipostaze de istorici şi literaţi, ilustrând capitole distincte în cultura română. Se pot cita, desigur, numeroase exemple de istorici care s-au manifestat cu egală strălucire şi în literatură: D. Cantemir, Budai-Deleanu, Al. Odobescu la noi; Th. Carlyle, Hermann Herse, Galo Mann, Thornton Wilder în alte culturi, ca să evoc numai câteva nume, dintr-o serie care se originează în marile epopei ale Antichităţii şi continuă sub ochii noştri, adesea în forme eclatante.
Scrisul „frumos“ în istoriografie nu înseamnă însă a confunda domeniile, ci o continuă strădanie de a găsi expresia clară şi plastică, pe cât posibil, ca în deviza mereu evocată a lui Nicolas Boileau: „Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement…“.

A.M.: Care este mesajul dumneavoastră, ca istoric şi ca intelectual, pentru societatea civilă?
A.Z.: Ar fi prezumţios, desigur, să emit aici un mesaj personal. Sper însă că din consideraţiile de mai sus rezultă un anume îndemn la o mai strictă adecvare în raport cu exigenţele timpului nostru, unul care obligă şi în zona istoriografiei la gesturi concordante. Poate că această atitudine se explică şi ca efect al fenomenului de alienare existent peste tot în lume, nu doar în mediile juvenile şi în formele enunţate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper