Germania preia iniţiativa de pace în Europa

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În condiţiile evidentei diluări a rolului Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi a confruntării intervenite între Moscova şi Washington în jurul crizei ucrainene, Germania intră spectaculos pe plan diplomatic şi preia responsabilitatea păcii în Europa. Misiunea este cu atât mai grea cu cât în interiorul Uniunii Europene, unde Germania şi Franţa reprezintă o forţă de coagulare politică, poziţiile statelor faţă de criza ucraineană nu converg. O muncă titanică a fost necesară pentru ca, mai întâi, să se rezolve problemele în interiorul Uniunii Europene, apoi pentru acomodarea poziţiei europenilor cu cea a Washington-ului, pentru a putea fi găsită o soluţie disputei cu Moscova. Munca aceasta a fost dusă în principal de cuplul Hollande-Merkel dar, în ultima vreme, cancelarul german a luat pe cont propriu iniţiativa deplasându-se la Washington şi Ottawa. Navetele diplomatice, în special turneul doamnei Merkel în Statele Unite, au fost prezentate ca ultima şansă a păcii. Dacă este adevărat că soarta planului de pace ţine de Washington, tot la fel de adevărat este că, în cazul unui eşec, europenii vor suporta consecinţele unui eventual război. De aceea, demersurile cancelarului Merkel sunt deosebit de importante.
Poziţii
Când scriu aceste rânduri, poziţiile principalilor protagonişti angajaţi în soluţionarea crizei sunt următoarele: Germania şi Franţa sunt în favoarea soluţiei politice, resping furnizarea de arme Ucrainei (idee americană), consideră necesară revitalizarea planului de la Minsk, din 20 septembrie 2014 (inoperant până astăzi) sau un nou plan de pace. Statele Unite avansează ideea livrării de arme Ucrainei pentru a putea face faţă confruntării (războiului) cu Rusia. Dacă americanii doresc să-şi ducă până la capăt această idee, vor trebui să aibă acordul celorlalte state membre ale NATO, ceea ce, deocamdată, nu este agreat. De aceea, Washington-ul a recurs la un dublu discurs: preşedintele Obama privilegiază calea diplomatică, vicepreşedintele Joe Biden insistă pentru înarmarea Ucrainei. Ucraina acuză Moscova de invadarea şi anexarea Crimeii, de implicare militară în războiul din Dombas şi cere imperativ respectarea integrităţii sale teritoriale; prăbuşită economic, cu perspectiva divizării sau a federalizării, Ucraina este interesată în soluţionarea rapidă a crizei. Rusia respinge orice acuzaţie de implicare militară, pune criza ucraineană pe seama Occidentului şi acceptă condiţionat un nou plan de pace la care şi-a adus propria contribuţie, în funcţie de propriile interese.
Planul de pace
Proiectul noului plan a fost discutat şi negociat pe cale diplomatică între germani, francezi, americani, ucraineni şi ruşi. Dată fiind gravitatea crizei pentru pacea şi securitatea în Europa, nivelul negocierilor s-a ridicat în ultima vreme. Au existat discuţii directe între Angela Merkel, François Hollande, Vladimir Putin, Petro Poroşenko, John Kerry, într-un accelerat tur de forţă, la Minsk, Kiev, Moscova, München, Berlin şi, în ultimele zile, la Washington cu preşedintele Obama şi la Ottawa cu premierul canadian Stephen Harper. Marea Britanie, pentru moment, nu agreează ideea livrării de arme Kievului, dar poziţia Londrei rămâne extrem de critică la adresa Moscovei, ministrul de Externe Philip Hammond a avut vorbe dintre cele mai dure la adresa lui Putin: „este un tiran în mijlocul secolului XX“.
Planul de pace, aşa cum îl cunosc dinainte de reuniunea de la Minsk, din 10 februarie (în cazul în care se va mai ţine!), prevede: autonomie lărgită a regiunilor rebele din Dombas, o zonă demilitarizată de 50-70 km pe întinderea acestei regiuni care va fi demarcată pe linia frontului actual. Aici este nevoie de o precizare: încălcarea acordului de la Minsk, din 2014, intensificarea şi extinderea confruntărilor militare din ultima vreme au avut ca scop ocuparea de către separatişti a unei regiuni cât mai întinse, fie pentru asigurarea unui coridor de legătură cu Crimeea, fie ca piesă de schimb în negocieri. Această tactică este urmărită de Moscova prin impunerea unui angajament părţilor pentru asigurarea libertăţii de tranzit a oamenilor şi pentru „controlul frontierelor“ care vor fi convenite. Să presupunem că se va găsi o soluţie la aceste pretenţii. Rămâne de rezolvat complicata problemă a retragerii armamentului greu din zona de conflict. Atunci se va vedea dacă Rusia a participat sau nu la războiul din Ucraina. Oricum, nimeni nu poate să dezlege criza ucraineană fără participarea Rusiei. Ceea ce este tot mai clar pentru doamna Merkel. În apropierea iniţiativelor de pace ale cancelarului german se află şi o parte dintre congresmenii americani care susţin teza că, dacă Statele Unite au câştigat Războiul Rece, este bine să nu-l piardă prin livrarea de arme Ucrainei. Un fel de a se recunoaşte pericolul unui război cald.
Diplomaţia ca alternativă a războiului
Iniţiativa de pace a doamnei Merkel a stat un timp sub semnul îndoielii. O mică nemulţumire, nedeclarată, s-a simţit la Paris atunci când preşedintele Hollande nu l-a însoţit pe emisarul păcii din Europa peste ocean, aşa cum a făcut-o la Minsk, Kiev şi Moscova. Presa a fost sceptică privind rezultatele vizitei la Washington a doamnei Merkel. Şi bine a făcut. Un pic de scepticism public conferă şi asigură confidenţialitate demersurilor diplomatice care au nevoie de discreţie pentru exploatarea tuturor şanselor necesare reglementării unui diferend sau litigiu. Iar acum, doamna Merkel tocmai de această condiţie avea nevoie pentru a-şi duce misiunea cu folos la capăt. „Ne angajăm să punem capăt băii de sânge şi să revitalizăm Acordul de la Minsk, singurul acord de pace semnat deocamdată de ucraineni şi rebelii pro-ruşi“, a spus cancelarul, adăugând: „Nu ştiu dacă vom reuşi să ajungem la o încetare a focului, dacă vom reuşi azi sau va mai fi nevoie de alte discuţii“. Prudenţa este necesară.
Preşedintele Putin condiţionează acordul de pace de acceptarea unor prevederi care să asigure Rusiei, în numele „obsesiei încercuirii“, garanţii că ceea ce a cucerit până acum rămâne intangibil. Crimeea, adică. Pentru rest este dispus să negocieze. Este de presupus că în calculele doamnei Merkel intră interesele Berlinului şi gradul de interdependenţă al relaţiilor ruso-germane (adică: resursele energetice ruseşti de care are nevoie Germania, tehnologia germană de care are nevoie Rusia). Dar, la fel de important pentru Berlin – istoria rămâne martoră – este convingerea că dialogul cu Rusia nu trebuie dus de pe poziţii de forţă. Rusia de acum nu este diferită de cea din vremea imperiului ţarist sau a celui sovietic. Obsesia imperială a Rusiei este permanentă.
Sancţiuni, în continuare?
Uniunea Europeană a amânat adoptarea unor noi sancţiuni împotriva Moscovei până după aflarea rezultatelor noului summit de la Minsk. „Principiul sancţiunilor este menţinut, dar aplicarea lui se va face în funcţie de situaţia de pe teren“, a afirmat ministrul francez de Externe Fabius, unul dintre cei mai constanţi apărători ai soluţiei politice. La o reuniune a miniştrilor apărării din statele NATO, ministrul italian Roberta Pinotti a spus: „trebuie să contribuim la scăderea temperaturii, nu la creşterea ei“. Doamna Ursula von der Leyen, ministrul german al Apărării a pledat pentru „presiuni puternice, politice şi economice, asupra separatiştilor şi Rusiei pentru a ajunge la o soluţie negociată la masa tratativelor şi nu pe câmpul de luptă“. Tot o doamnă, Jeanine Hennis-Plasschaert, ministrul Apărării al Olandei, crede, la rândul ei că, „dialogul politic este singura cale pentru această criză“. Femeile, după cum se vede, sunt mai puţin războinice. Pacea trebuie abţinută cu orice preţ.
Planul gândit la Berlin şi Paris se impune pentru că OSCE nu mai contează, iar la nivelul Uniunii Europene nu există o unitate de vederi. Cancelarul Merkel şi preşedintele Hollande pornesc de la convingerea că o soluţie militară a crizei ucrainene trebuie abandonată rapid. Abţinerea de la acte de agresiune sau ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a Ucrainei devin esenţiale pentru orice plan. Rusia trebuie să înceteze furnizarea de ajutoare militare separatiştilor, iar liderii de la Kiev să pună capăt ostilităţilor gratuite şi exerciţiilor de lamentaţie publică. În presa internaţională care, în general, este pro-ucraineană, a apărut o declaraţie a unui politolog ucrainean, Oleksandr Mykhelson, care amestecă acuzaţii nefondate cu bravada naţionalistă: „Occidentul vrea ca Ucraina să fie legată de mâini şi de picioare… Importantă este lupta… Dacă preţul ce trebuie plătit este lichidarea Ucrainei, nu este grav… Concluzia este simplă: destinul nostru este în propriile noastre mâini“.
Bine ar fi! Dar preţul nu este prea mare? Deocamdată, la doar două decenii de independenţă, Ucraina a ajuns, cum-necum, în mijlocul celei mai grave crize din Europa de după război.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper