Fed Cup, victoria echipei, nu a starului

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

 

Orice epopee ascunde un secret. Bizuită pe fapte de glorie, epopeea este naraţiunea unui succes temător. Triumful ia minţile, adrenalina, secretată în exces, umflă pieptul şi stimulează mândria. Dar, ca de obicei, între agonie şi extaz distanţa este mai mică decât concedem noi a recunoaşte. Detaliile fac diferenţa între o victorie răsunătoare şi un eşec mediocru. Şi mai cu seamă infinitezimala separare între demnitatea unui simţământ nobil şi ignobila amărăciune trezită de un comportament şui este cea care subliniază inegalitatea învingătorului şi a învinsului. Ca să observi asta, e nevoie de un ochi fin şi de un fler peste medie. Nu pretind că sunt posesorul unui astfel de redutabil instrument, dar nici de orbul găinilor (încă) nu am ajuns să sufăr. Ştiu ce-am văzut şi pot pune în vorbe rezultatul acelei vederi.

Meciul de tenis pe echipe, contând pentru Grupa a II-a Mondială, disputat la Galaţi între 7 şi 8 februarie, s-a încheiat cu victoria echipei României. Una obţinută in extremis, cu 3-2, contra unei Spanii văduvite de prezenţa numărului unu, Carla Suarez-Navarro. Chiar şi aşa, cu o Silvia Soler-Espinosa prea palidă pentru a conta, dar cu o Garbiñe Muguruza-Blanco magistrală, ibericele au condus cu 2-1 şi la scorul de 2-2 au avut un set în faţă în partida de dublu, cea decisivă. A fost nevoie de un eroism real, nutrit de o voinţă fantastică, pentru ca fetele noastre, Irina Begu şi Monica Niculescu, să întoarcă situaţia, aducând echipei punctul vital, care împinge România în play-off-ul ce ne poate trimite în Prima Grupă Mondială, dacă vom trece de Canada, jucând în deplasare. Până atunci însă mai este…

Revin la partida de dublu, în care Begu, deşi nu avusese decât câteva zeci de minute pauză între meciul ei de simplu, câştigat tensionat la Soler-Espinosa, a dovedit o tenacitate şi un patriotism ieşite din comun. Nici obiectiva oboseală, nici presiunea psihologică imensă, nici siguranţa iniţială în joc şi ascendentul luat de Muguruza-Blanco nu au doborât-o pe foarte inimoasa Irina-Camelia. Lângă ea, originala şi unica Monica Niculescu, practicând tenisul ei bizar şi irepetabil, a fost o camaradă de excepţie. Fapt e că româncuţele au luptat ca strămoşii lor la Plevna sau la Mărăşeşti, eliminând o armada spaniolă lipsită însă de nava-amiral.

Ce a dezămăgit a fost, toată lumea o ştie, prestaţia Simonei Halep, numărul trei mondial al momentului. După victoria facilă obţinută la outsidera iberică, ea a capotat clar, după o partidă lipsită de idei şi de soluţii în faţa unei imperiale Garbiñe. Au fost două manşe scurte, frumoase şi aflate categoric la discreţia acestei mari speranţe a tenisului feminin mondial. După cum s-a jucat, s-ar fi putut spune că spanioloaica este pe locul trei WTA, iar Simona Halep pe poziţia 24. Românca a acuzat stare febrilă, ceea ce cred că este adevărat. Însă condiţia maladivă nu explică pe de-a-ntregul lipsa de combativitate şi de viziune a Simonei. Fireşte, ea a dorit să joace şi să câştige pentru România, asta mi se pare dincolo de orice discuţie. Că n-a putut să aducă şi al doilea punct, iarăşi e de acceptat. Sunt zile proaste, când jocul nu-ţi merge.

Însă campioana noastră avea obligaţia să fie o lideră de echipă, mai ales în afara terenului, când suportul ei ar fi putut decisiv, oricum unul foarte important pentru colegele încă în luptă. Or, ce-am văzut la televizor a fost o Simona Halep parcă anesteziată, înconjurată de acei oameni din staff, toţi bărbaţi, îmbrăcaţi în tricouri gri, ce parcă subliniau şi mai mult ciudata izolare în spatele căreia se refugiase vedeta. Da, am scris vedetă, deşi e un cuvânt care nu-mi place şi despre care nu credeam că s-ar potrivi Simonei. În ciuda modestiei şi echilibrului dovedite ani la rând, iată că Halep (sau poate Halepeño, via Adidas?) chiar a devenit star. Cu hachiţe, imprevizibilităţi şi slăbiciuni pe care înainte nu le avea.

Simona a privit concentrată meciul de dublu. Trăirile ei nu au fost însă vizibile, s-a stăpânit poate prea mult sau, cine ştie, starea febrilă o anesteziase cu totul. Cred foarte sincer că mai mult entuziasm şi participaţiune fizică şi vocală, în afara horei de pe teren de după victoria obţinută de Irina şi Monica, ar fi prins foarte bine echipei ca atare. Cumva, prea întristată de înfrângere, Simona părea că se gândeşte exclusiv la drama ei personală, pierzând din vedere interesul comun şi actualitatea celor ce se petreceau la câţiva metri de ea. Tot aşa, nici lipsa evidentă de comunicare între ghemuri cu Alina Tecşor nu este un semn de bun augur. Căpitanul-nejucător părea cu totul lipsit de autoritate şi vădit în pană de soluţii. Halep nici nu o băga în seamă pe Alina, prea concentrată să-şi rumege neputinţa.

Sper să mă înşel, dar parcă s-a căscat o distanţă între supervedeta momentului, Simona, şi celelalte fete din echipa de Fed Cup a României. Or, echipa presupune solidaritate şi aflare pe aceeaşi lungime de undă, pentru că interesul este comun, angajate fiind culorile naţionale. Dincolo de cifrele astronomice, de milioane de dolari, sportivele e bine să fie prietene şi să comunice. Măcar să comunice şi să se susţină reciproc. Nu să se izoleze în contul unei excelenţe reale, dar relative şi mai ales perisabile, după cum s-a văzut cu ochiul liber…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper