Extrema impudoare

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Vacanţa terminată, răfuielile aduse la zi de noua realitate politică, Justiţia ţine din nou cu sufletul la gură telespectatorul şi cititorul de ziare însetat de scandal şi de distracţie. Suntem în România eternă. Arestări, incriminări, demisii, înregistrări secrete, declaraţii incendiare, delaţiuni, persoane de neatins mai ieri chemate, aduse cu forţa, strivite de acuzaţii reale sau inventate, condamnate deja sau foarte curând. Spectacolul, fiindcă nu are cum să nu fie un spectacol bine pus la punct, la început de mandat prezidenţial minat de îndoieli în privinţa legitimităţii şi a competenţei politice, e dezagreabil, grotesc, sinistru. Altfel zis, definitoriu pentru ce înseamnă România după douăzeci şi cinci de ani de capitalism: o ţară în care sărăcia, umilinţa, distrugerea coeziunii sociale, emigraţia, dezastrul economiei îşi pierd din importanţă, devin fapte diverse nesemnificative, încetează practic să mai existe sub asaltul gălăgios, frenetic, haotic şi televizual al Justiţiei la comandă. Administrat în doze bine calculate şi la momente bine alese, somniferul iluziei de triumf al dreptăţii, de curăţire a ţării de hoţi, are efectul scontat.
De departe, de dincoace de Ocean, sau de aproape, din Cotroceni, din Primăverii sau din vilele fanteziste ale noilor bogaţi, această tragică şi iremediabilă realitate a României se vede cu ochiul liber. Orbirea multora e voluntară şi strategică, arsenalul ideologic şi cultural e pus la bătaie împotriva celor care văd şi înţeleg delirant prin mistificare. Anticomunismul primar şi glorificarea prezentului le justifică toate acrobaţiile intelectuale, în anumite cazuri şi bogăţia, jaful instituţional petrecut în anii de început ai restratificării societăţii româneşti, luxul, cochetăriile, băşcălia de cafenea, elitismul, perversitatea. Pe scurt, capitalismul românesc, capitalismul în general, Europa neoliberală, imperialismul american, Scutul şi bazele militare ale Alianţei Atlantice în ţară îi avantajează, le vin ca o mănuşă, le-au visat din copilărie, le întreţin vioiciunea spiritelor, mulţumirea sufletească, poate chiar şi bărbăţia. Sunt bufonii ideologici şi grafomani ai prezentului. Chestiune de caractere labile forjate în vremurile socialiste ale disidenţei răsplătită cu studii şi burse în străinătate, li se întâmplă, totuşi, să-i sufoce la răstimpuri stupefacţia că românii mai citiţi şi mai mintoşi, fiindcă plebea nu contează şi oricum şi-a luat lumea-n cap, nu numai că nu gândesc ca ei, dar nu-i iau nici în serios şi-i cam detestă copios. Atunci devin agresivi. Ies în piaţa publică, îşi sug burţile, îşi umflă pectoralii, trag aer în piept, pun mâna pe laptop, se exprimă la ziar şi la reviste şi-i fac praf şi pulbere pe Marx, pe Lenin, pe Castro, pe Chavez, pe Che Guevara şi, mai săptămâna trecută, pe grecul Tsipras. Lungi citate minuţios alese, au răbdare şi timp de pierdut flăcăii şi damele cu preocupări înalte!, sunt azvârlite în capul ignoranţilor, să leşini de indignare, mon cher!, şi a tututor neobrăzaţilor şi tembelilor pentru care, ultragiu suprem!, capitalismul a ajuns în faza sa finală de pervertire a umanului şi utopiile mai au încă un sens.
În această fundătură politică, justiţiară şi intelectuală se găsea România când în Grecia apropiată, nici măcar două ore de zbor cu avionul, în Grecia vacanţelor ieftine transformată în cobai al austerităţii s-a petrecut cutremurul care a speriat Europa: stânga radicală, Syriza, a câştigat alegerile, iar Alexis Tsipras a devenit prim-ministru. După ani şi ani de ravagii ale neoliberalismului, sărăciţi şi umiliţi de sinistra troică financiară (Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană), grecii, coşmarul mai vechi al Germaniei, şi-au regăsit demnitatea şi, pentru o dată, democraţia pe care au inventat-o cândva n-a mai putut fi deturnată, riscul exploziei sociale ar fi fost prea mare. În contextul dictatelor economice şi politice ale finanţelor internaţionale care au îngenunchiat Grecia, primele măsuri ale guvernului Tsipras au sunat ca salvele unei revoluţii de o altă culoare decât cele puse la cale cu ani în urmă: stoparea privatizării porturilor, aeroporturilor, plajelor hotelurilor, electricităţii, apei, gazelor; valorizarea salariului minim şi a pensiilor; îngrijiri mdicale gratuite pentru şomeri; reangajarea personalului concediat; refacerea structurilor statului. Europa ultraliberală s-a dezlănţuit, Spania, Portugalia, Italia ar putea urma aceeaşi cale.
Un frison, o fibrilaţie l-a traversat şi încă îl mai scutură şi pe comentatorul român care a supt la biberonul neoliberalismului sau s-a convertit din vocaţie de lichelism politic. Stânga radicală Syriza a fost rebotezată pentru uzul autohton în „extremă stângă“. Comunişti, bolşevici, aventurieri, cu alte cuvinte care bagă frica în oasele cetăţeanului democrat şi încrezător patetic în eternitatea şi binefacerile capitalismului. Românii ştiu sau ar face bine să-şi aducă aminte, dacă nu le aminteşte el, iluminatul şi generosul, cu pumnul în gură, ce înseamnă comuniştii, bolşevicii, aventurierii. În concluzie, stânga radicală Syriza trebuie împiedicată cu orice preţ să se pună de-a curmezişul binefăcătoarei istorii în curs, Europei, Americii, Alianţei Atlantice etc.
Nici un pericol pentru ca o stângă radicală să se impună în România etern obsecvioasă când convulsiile istoriei o târăsc în sfera de influenţă şi de manevră a marilor puteri ale conjuncturii şi a intereselor acestora. De douăzeci şi cinci de ani, preşedinţii, partidele şi alianţele care s-au perindat şi sunt la putere n-au făcut altceva decât să îngăduie, să accepte şi să cerşească excesele neoliberalismului. Cu glorificarea până la beatitudine şi metamorfozarea umilinţei naţionale şi a dezastrului social şi uman în regăsire necesară şi fericită a destinului capitalist al ţării s-au ocupat şi se ocupă flăcăii elitişti, damele cu preocupări înalte şi emulii arivişti. Impudoarea lor extremă a devenit demult bolnăvicioasă.

P.S. Victoria Syrizei în Grecia n-a stârnit în Canada nici un interes deosebit şi nici îngrijorări. Actualitatea politică e dominată de perfecţionarea şi multiplicarea măsurilor de contracarare a terorismului şi de supraveghere a derapajelor integriste, cu tot ceea ce presupune ca limitare a
libertăţilor individuale. Un proiect de lege federală a fost depus în acest sens şi
dezbaterea, atâta cât va exista până la adoptarea legii de către majoritatea conservatoare, trebuie înţeleasă în perspectiva alegerilor din toamnă. Există o mulţime de partide şi la nivelul Canadei, şi la cel a provinciilor şi teritoriilor care o compun, dar deosebirile ideologice se rezumă în mare măsură doar la etichetele sub care se prezintă alegătorilor. Pentru scriitorul John Saul, de altfel, democraţia canadiană datorează mult reprezentării circulare a lumii proprie gândirii Primelor Naţiuni, iar forma de parlamentarism bipartizan disfuncţional vine de la trista monarhie agăţată de panglicile ei imperiale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper