Epistole către un redactor

Un articol de Constantin Coroiu

 

După jurnale şi memorii, nu puţine ficţionalizate, deghizate, epistolarele par să fie genul „subiectiv” cel mai prizat. Este firesc. Călinescu, care detesta jurnalele – jurnalul este o prostie, spunea el –, vedea în corespondenţă, îndeosebi cea dintre femei şi bărbaţi de seamă, semnul unei culturi eminente. În ianuarie 1937 îi scria providenţialului său editor Al. Rosetti: „Să ne cunoaştem dar… prin scrisori”.

 

La rândul său, Cioran proclamă că adevărul despre un autor îl afli mai curând din corespondenţa sa decât din operă. E vorba, desigur, despre corespondenţa particulară, intimă, care, mai devreme sau mai târziu, devine fatalmente extimă. Nu mai departe decât în ultimele săptămâni m-am referit aici la epistolare: ale lui Cioran, pentru că sunt mai multe, şi la volumul I dintre cele patru proiectate ale Scrisorilor către Rebreanu, care vor cuprinde cele peste 2.000 de epistole trimise marelui romancier de către contemporanii săi. Dar nu numai corespondenţa „monştrilor sacri” ai unei culturi ne oferă plăcerea unei lecturi similare celei a unui roman palpitant, cum pe bună dreptate afirmă Niculae Gheran în prefaţa amintitei cărţi, şi nu numai ea documentează asupra unei epoci. Un argument în plus mi-l furnizează, iată, criticul şi istoricul literar Constantin Călin cu volumul Scrisori către un redactor, apărut recent la Editura Babel din Bacău. Este vorba de un prim volum de epistole din arhiva personală, primite de-a lungul mai multor decenii când a funcţionat ca redactor la revista Ateneu şi la alte publicaţii băcăuane. Toţi corespondenţii săi sunt oameni ai scrisului, sintagmă pe care o prefer în acest caz, pentru că mi se pare mai potrivită. Alături de nume sonore ca Eusebiu Camilar, Şerban Cioculescu, Al. Dima, Mircea Zaciu sau Constantin Ciopraga, sunt şi alte câteva intrate în uitare. De pildă, pentru a da un exemplu, N.V. Turcu. Aprioric, interesul pentru corespondenţa acestora ar putea fi mai redus, chiar dacă nejustificat. şi când spun asta, îl am în vedere, de pildă, pe profesorul şi harnicul istoric literar romaşcan, elev al lui Ibrăileanu: N.Gr. Steţcu (1910-1995). Sau Ion Maxim (1925-1980), o prezenţă discretă, aproape anonimă, în vremea ce i s-a dat, „un solitar distins, cu masca amărăciunii definitiv imprimată pe faţă”, cum îl descrie Constantin Călin. Lui Ion Maxim, scriitor polivalent şi un intelectual dintr-o stirpe dacă nu total dispărută, oricum în curs de extincţie, nu-i plăcuse faimosul Colocviu Naţional de Poezie de la Iaşi, din 1978, organizat de Uniunea Scriitorilor, la care participase şi care îi făcuse impresia unui „bâlci” mai ales prin numărul mare de poeţi, ceea ce ar trăda o „superstiţie cantitativă”. Şi o cultură minoră, ar fi spus Cioran. Dincolo de inflaţia de poeţi din această ţară, reală, pe care o denunţa şi Caragiale la timpul său, acel colocviu s-a înscris ca un eveniment absolut memorabil. Şi nu doar în istoria literară. Am fost martorul şi unul dintre comentatorii acelui „bâlci”, ca realizator de emisiuni literare la Radio, şi ştiu bine ce a însemnat el. Între altele, a creat o alertă maximă la nivelul autorităţilor politice şi al Securităţii. Atunci s-a vădit, încă o dată, cât de important şi cât de temut era scriitorul în societatea de dinainte de 1990. O altă figură, şi ea poate mai puţin cunoscută, este cea a clasicistului Haralambie Mihăescu (1907-1985), ale cărui scrisori „denotă o gândire viguroasă, care se exprimă printr-o sintaxă fermă şi un lexic simplu, nu o dată regional, cu certe valori stilistice”.

Constantin Călin apreciază că scrisorile pe care le publică acum „alcătuiesc un «fragmentarium» substanţial şi instructiv, din care pot fi desprinse elemente de conduită etică, profesiuni de credinţă, observaţii psihologice şi sociale, mărturii biografice semnificative, informaţii ştiinţifice şi literare”. Şi, „convins de preţul sufletesc şi intelectual pe care îl au”, îşi mărturiseşte bucuria că le-a păstrat şi că le poate restitui. Chiar şi pentru cei mai nefamiliarizaţi cu lumea literară nu e greu să-şi imagineze diversitatea stărilor, umorile şi crizele de orgoliu, mania persecuţiei, invidiile, intrigile etc. conţinute în epistolare ca acesta, dat fiind faptul că autorii scrisorilor sunt personalităţi accentuate, dintr-o „gintă bănuitoare şi supărăcioasă”, cu expresia mai degrabă tandră a lui Constantin Călin. „Veritabil termometru moral”, psihanalizabile, epistolele, subliniază criticul, se convertesc în autoportrete ale celor ce le-au redactat şi le-au expediat, lângă care se conturează printr-un subtil mecanism psihologic portretul celui căruia îi sunt adresate. Observaţie profundă şi definitorie.

Cel mai prodigios epistolier dintre cei prezenţi în acest volum – textele sale se întind pe aproape 200 de pagini din 451 – este criticul şi istoricul literar Mihai Drăgan (1937–1993), universitar ieşean. Eminent eminescolog, coordonator al colecţiei „Eminesciana” a Editurii Junimea, M. Drăgan e un personaj cu o tentă tragică. Scrisorile lui îmi reconfirmă în bună parte ceea ce constatasem cunoscându-l direct încă din anii studenţiei, când era asistent sau poate lector: spirit neliniştit, caracter conflictual, parcă aflat mereu la pândă, tradiţionalist inflexibil, cu ambiţii şi pretenţii de polemist redutabil, dar fără eleganţa şi rafinamentul, inclusiv stilistic, pe care le presupune polemica. Scrisorile sale au meritul de a se constitui într-o cronică sui generis a vieţii literare şi universitare antedecembriste şi a începutului primului deceniu de după seismul din ’89. Cu deosebire cea ieşeană. Un alt personaj autentic şi de o cu totul altă factură este Alexandru Husar (1920-2009). Elev al lui Tudor Vianu, asistent al lui Lucian Blaga, estetician, istoric literar şi al culturii, traducător (a tradus din lirica lui Blaga în spaniolă), memorialist, Husar a fost înainte de toate Profesorul. El e din tagma cărturarilor erudiţi pe care, pentru a-i cunoaşte cu adevărat, trebuie să-i cauţi nu atât în biblioteci, cât mai ales în sufletul zecilor şi zecilor de promoţii de studenţi. Acolo îi găseşti întregi. Era un orator insolit al cărui stil e recognoscibil, într-o oarecare măsură, şi în scrisori. Portretul ce i-l creionează Constantin Călin, care, ca semnatarul acestui comentariu, i-a fost student, e cât se poate de expresiv şi de veridic: „Era stăpân deplin pe arta de a fi protocolar. Flata auditoriul (sau pe destinatar, în corespondenţă) fără să-l ironizeze şi, în acelaşi timp, fără să se umilească. şi-l ataşa pentru o părere sau alta, îl lăsa să creadă că-i face confidenţe, că are nevoie de consimţământul lui şi-l conducea către concluziile la care meditase şi voia să le impună. Nici unul dintre cunoscuţi – profesori, scriitori – nu-l egala în «jocul» acesta dătător de iluzii, în care studenţii deveneau «maeştri», redactorii de gazete «colegi», publicul unei conferinţe o sumă de «inteligenţi» etc. Un «joc» serios, în care se lansa integral, cu mintea şi cu corpul, lua atitudini grave sau joviale, punea surâsuri şi încruntări, arunca ocheade letale. Capul înclinat, mina reflexivă, dreapta despicând cu mişcări scurte aerul sau pipăind căptuşeala reverelor, alura demonstrativă făceau să-i urmăreşti cu deosebit interes «rolul» amplu, cu monoloage artistic ritmate, cu declaraţii şi aparté-uri, pe care şi-l inventa continuu”. Pe Al. Dima (1905-1979) şi Constantin Ciopraga (1916-2009) i-am cunoscut direct, ca şi Constantin Călin, tot ca student, iar apoi ca redactor la Radio şi la câteva publicaţii culturale. Epistolele primului sunt reci şi concise ca nişte cablograme diplomatice. Ale lui Constantin Ciopraga, mai numeroase, mai calde, mai colocviale, evoluează de la tonul magistrului către discipol la cel colegial şi afectuos. Se vede şi în scrisorile celor doi formaţia lor: Dima la şcoala germană, Ciopraga la şcoala franceză. Epistolele lui Mircea Zaciu (1928-2000) sunt extrem de relevante privind personalitatea sa şi par a confirma ceea ce spunea Cioran despre corespondenţă. Observator fin, Constantin Călin îl caracterizează astfel: „În contrast cu chipul său auster, de persoană cu suflet tare, Mircea Zaciu era un sentimental reprimat, capabil de empatie (mai exact de compasiune) şi unul dintre nemulţumiţii cei mai autentici ai epocii de atunci (anii ’70 şi ’80 – nota mea). Câteva din observaţiile formulate aici îl anunţă pe moralistul neiertător din vastul Jurnal (patru volume) scris în deceniul 1979-1989)”. Moralistul şi sentimentalul reprimat îşi începea o scrisoare către criticul băcăuan, datată 28 aprilie 1975, într-un mod ce ilustrează şi compasiunea, şi empatia: „În primul rând, te rog să primeşti cele mai sincere condoleanţe pentru nenorocirea ce s-a abătut asupra dumitale. Pierderea părinţilor este poate cea mai cumplită durere pe care un om o poate simţi, şi care – vai! – ne este dată rând pe rând tuturor, ca o răscumpărare a suferinţelor ce şi ei le-au îndurat de pe urma noastră, până ne-au născut, ne-au crescut, ne-au văzut mari, tremurând la fiece necaz al nostru. Când îi pierzi, pierzi singurul reazem adevărat în viaţa noastră, singura iubire imensă şi adâncă şi dezinteresată. Se rupe cu ei o legătură cosmică, încât măsura durerii nu poate fi descrisă şi te înţeleg în tăcere şi în reculegere”.

Amplele note şi comentarii, excursurile istorico-literare, portretele schiţate din doar câteva trăsături de condei, scurtele, dar relevantele evocări, toate aparţinând lui Constantin Călin, potenţează valoarea de document a epistolarului. Nu ne rămâne decât să aşteptăm cu interes volumul sau volumele ce vor urma.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper