Eminescu şi Evul Mediu românesc

Un articol de Ioan-Aurel Pop

Voievozi-ţărani
sau voievozi-cavaleri?
Evul Mediu evocat de Eminescu este şi cult şi popular, în acelaşi timp. Apar figuri măreţe de împăraţi, regi, prinţi, voievozi, cavaleri, deopotrivă de sorginte occidentală şi orientală, înveşmântaţi în mantii împodobite cu pietre scumpe, îmbrăcaţi în zale, încoronaţi cu diademe de aur, locuitori ai unor castele de vis, în caleşti zburătoare, trase de cai de rasă, aşa cum unii dintre aceştia, în ciuda titlurilor pompoase, au alură de simpli ţărani, înfrăţiţi cu doinele şi codrii, cu animalele şi păsările, cântând din frunză etc. Oraşul de demult este, în general, ignorat, fiindcă el este o excepţie de la lumea medievală, formată din seniori şi vasali, din boieri şi ţărani, din sate şi preoţi. Este vorba despre o ordine rurală şi cavalerească, pe care oraşul avea s-o strice până la urmă, prin plămădirea în el a ideilor de libertate şi emancipare, a revoltelor şi revoluţiilor. Eminescu evocă şi această lume nouă, concurenţială şi rapace, dar o face, în general, la modul critic. Evul Mediu românesc este figurat de poet drept o lume de ţărani isteţi, dintre care unii, deşi sunt prinţi, se înfăţişează ca înfrăţiţi cu păsările, codrii şi dumbrăvile, cu lacurile şi luna, cu soarele şi râurile. Sunt şi anumite excepţii de la regulă. De exemplu, Dragoş-Vodă este înfăţişat „în toată slava“, în cetatea Sucevei, înconjurată cu „zid de piatră nalt şi gros,/ Că pe el merg cinci pe jos/ Şi au loc cu de prisos,/ Că merg trei călări alături/ Şi mai au loc pe de lături/ Caii mândri să şi-i joace/ Când încolo, când încoace“; tronul domnului se-nalţă pe şapte trepte, este acoperit cu baldachin, coroana domnească este de aur, iar pe umerii suveranului stă o hlamidă cu flori de aur cusute, boierii „şed în blane de samur“, au pieptare cu mâneci de oţel, sunt încălţaţi cu cizme roşii „împintenate“, au platoşe şi cămăşi de zale (Dragoş vodă cel bătrân). Toate acestea exprimă gloria medievală, „epoca de aur“ care nu mai este: „Săracă Ţară-de-Sus,/ Toată faima ţi s-a dus./ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai…/ Împrejur năşteau pustii,/ Se surpau împărăţii, Neamurile-mbătrâneau, Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creşteau…“ (Muşatin şi codrul). Cum se vede, chiar şi în mirificul Ev Mediu eminescian lumea dimprejurul Moldovei – mai exact al Ţării de Sus sau, cum este chemată în altă parte, lumea Arboroasei (Bucovinei) – se afla în descompunere, în vreme ce ţara muşatină creştea împreună cu ai săi codri şi cu bărbaţi ca arborii din codri. Ţara era în echilibru (motivul căii de mijloc sau aurea mediocritas), aşezare şi bună rânduială. În proiectul dramatic Gruie-Sânger (ca şi în altul, similar, numit Bogdan-Dragoş), cei doi descălecători ai Moldovei (din anii 1350-1360) se contopesc într-un „scornit“ unic voievod, contemporan cu ceva mai timpuriul Basarab (cu „Tugomir Basarab“, cum zice poetul, voievod sud-carpatic de prin 1310-1352), având un pisar din vremea mult mai târzie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568). „Scornirea“ aceasta şi altele – legată de folosirea prea laxă a letopiseţelor – este blând criticată (mai mult semnalată) de Călinescu, deşi poetul are două scuze perfect valide: mai întâi, literatul poate modela istoria cum doreşte, fiindcă el operează cu imagini artistice (construite prin imaginaţie) şi fiindcă trecutul joacă adesea, în atare cazuri, doar rolul de pretext; în al doilea rând, cercetarea istorică nu avea atunci nivelul din secolul al XX-lea, iar Dragoş, Bogdan şi Negru Vodă (identificat adesea cu Basarab) erau socotiţi de unii istorici ca rude de sânge. Astfel, Dimitrie Cantemir, încă punct de reper în veridicitatea cercetării istorice în secolul al XIX-lea, scria: „A doa, să cunoaşte că văzînd mai pre urmă iarăş acei români şaflaţi în refugiu în Transilvaniaţ precum locurile lor cele dintâi s-au curăţit de poiade tătarâlor (precum înnainte vom arăta cum şi cu ce mijloc s-au rădicat tătarâi de pe aceste locuri), iarăş cu domnii săi, iar nu cu strânsură din păstori, precum măzacii pomenesc, s-au înturnat la locurile sale cele de moşie; adică Dragoş Vod, ficiorul lui Bogdan Vodă, cu o parte în Moldova, iar Radul Vodă Negrul, sau frate sau văr lui Dragoş Vodă, cu alta, în Ţara Muntenească“. Cu alte cuvinte, lucrurile nu erau foarte clare (după cum nici astăzi nu sunt!) nici pentru istoricii de talia lui Cantemir, deşi a doua parte a secolului al XIX-lea, mai ales prin şcoala critică (pozitivistă), adusese contribuţii semnificative. Dar poetul, nefiind istoric, nu era chemat să ţină seamă de aceste noi rezultate de specialitate în creaţia sa literară.
Eminescu are şi tentaţia de a-i prezenta pe domnii şi voievozii români medievali ca pe nişte ţărani mai răsăriţi, mai înţelepţi. Ştefan Vodă, surprins „tinerel“, purta cuşmă neagră de miel, arc la spinare, cânta din frunză o doină legănată, apoi doinea din voce, vorbea cu codrul, cânta din fluier, copleşit de dor de casă etc., aidoma unui simplu locuitor al ţării, adică ţăran. Ispita aceasta au avut-o, mai ales în vremea sămănătorismului, şi unii dintre istoricii cei mai mari, precum Nicolae Iorga. „Aşadar, potrivit lui N. Iorga, ţăranii liberi, stăpâni ai pământului ţării, au creat statul; instituţia supremă a acestuia, domnia, a fost ea însăşi asumată de «voievozi-domni» care nu aveau curte propriu-zisă şi erau «încunjuraţi neapărat, în cele dintâi decenii, numai de sfetnici în port românesc, asemănători cu bătrânii chemaţi la judecăţile ţerăneşti»“ (Şerban Papacostea). După opinia lui Iorga de la începutul secolului al XX-lea şi nu numai de atunci, primii conducători ai Ţării Româneşti şi Moldovei au fost „domni ţărani“ sau „domni ai ţăranilor“, purtându-se şi înveşmântându-se aidoma ţăranilor. Opinia aceasta vine tot din epoca romantismului, când avusese destui adepţi în rândul oamenilor de cultură, literaţilor şi chiar istoricilor. Eminescu nu face, prin urmare, decât să transpună în versuri un „adevăr“ al vremii sale, o opinie comună, intrată în conştiinţa colectivă. Este drept că viziunea istoricilor – inclusiv a lui Nicolae Iorga – s-a schimbat radical ori s-a nuanţat mult când, după Primul Război Mondial, un somptuos mormânt voievodal (din secolul al XIV-lea) de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş arăta opulenţă, vestimentaţie feudală şi inele şi alte simboluri de aur, toate de tip cavaleresc occidental. Prin urmare, primii noştri voievozi din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, deşi se aflau în fruntea unor comunităţi de ţărani, făceau parte dintr-o elită care, fără să uite obiceiurile şi mentalitatea supuşilor lor, se purta după rangul înalt al tuturor elitelor europene de atunci din ţările vecine, din Bizanţ şi chiar din Occident. Eminescu nu a făcut decât, printr-o intuiţie rară, să exprime în portretele sale princiare această dualitate ţărănească şi elitar-feudală, chiar înainte ca mărturiile istorice s-o confirme pe deplin. De aceea, în Scrisoarea a III-a, de exemplu, fiul de domn îi scrie iubitei sale în versuri populare şi îi cere „codrul cu poienele, ochii cu sprâncenele“. El este ca un ţăran doinitor mai înstărit, îmbrăcat milităreşte pentru ocazia luptei, dar cu sufletul din popor. Natural, în chip discret se vede şi rangul voievodal, fiindcă iubita nu este numită „mândră“, ci Doamnă, cu iniţială majusculă, iar el, prinţul, foloseşte pluralul maiestăţii („Grăim, Doamnă, către Tine“); la scurt timp însă, de la un vers la altul, flăcăul uită de maiestate şi zice „Să-mi trimiţi prin cineva…“ şi nu „Să ne trimiţi…“, „Oastea mea…“ în loc de „Oastea noastră…“, „Şi să ştii că-s sănătos…“ în loc de „Şi să ştii că suntem sănătoşi…“ etc. De aceea, domnii lui Eminescu sunt maiestuoşi şi simpli în acelaşi timp, poartă zale şi platoşe, dar cântă din frunză şi scriu „cărţi“ (epistole) în vers popular doamnelor şi domniţelor lor. Fiul lui Mircea cel Bătrân foloseşte pluralul maiestăţii, dar se simte frate cu codrul, Ştefan cel Mare, flăcăiandru fiind, cânta din frunză, din fluier şi din voce, dar, la propunerea codrului, urma să fie ales împărat al naturii şi al oamenilor. Nu este vorba aici de o simplă licenţă poetică, ci despre o realitate venită, probabil, tot dintr-o excepţională intuiţie: istoricii au dovedit mai recent – adică abia în deceniile din urmă – că domnii noştri au avut şi o vocaţie şi o aspiraţie imperiale. Este drept că, pentru ei şi pentru poporul lor, titlul de domn (moştenit din latinescul dominus) era cel mai înalt rang posibil pe pământ, aşa cum fusese odinioară în Imperiul Roman, în epoca dominatului. Aşa stând lucrurile, numele de domn putea fi, fără nicio îndoială, sinonim cu acelea de rege ori de împărat. În minţile unora dintre domnii noştri (numiţi ţari sau împăraţi) era însă chiar mai mult decât atât, anume exista o vagă conştiinţă a „Bizanţului după Bizanţ“, a moştenirii imperiale bizantine din epoca de decădere a marii împărăţii şi, mai ales, de după ocupaţia otomană. În această viziune, domnii lui Eminescu sunt ţărani dar sunt nişte ţărani solemni şi maiestuoşi, cuprinşi de demnitatea, sobrietatea şi înălţimea rangului lor, de originea superioară a puterii lor date de Dumnezeu.
Încheieri
Evul Mediu (ca întregul trecut românesc) restaurat de Eminescu prin poezia lui a pătruns în conştiinţa publică a românilor mai bine şi mai profund decât prin toate scrierile istoricilor erudiţi la un loc. Acest fenomen a fost posibil numai fiindcă poetul, având har, a găsit calea cea mai potrivită spre a ajunge la sufletele oamenilor, fără ca cineva să decidă acest lucru. Totul a fost mai presus de fire, deoarece Eminescu se situează – prin creaţia sa majoră – dincolo de spaţii şi de timpuri, fiind contemporanul tuturor generaţiilor care l-au urmat. În acest context, în ciuda detractorilor, Eminescu este şi contemporanul nostru, ne încântă şi descântă mereu, înnobilându-ne viaţa. Eminescu a integrat Evul Mediu, adică secolele de mijloc (cele situate între Antichitate sau căderea Romei şi Epoca Modernă, anunţată de Renaştere), într-o viziune modernă, adecvată vremurilor sale şi, câteodată, mai presus de aceste vremuri, intuind descoperiri care aveau să vină. Poetul şi-a asumat conştient curentul romantic („Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,/ Nici cu stil curat şi antic – / Toate-mi sunt de o potrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic“), pe care l-a ilustrat admirabil, inclusiv în tablourile sale medievale. Toţi romanticii au reconsiderat şi valorizat  Evul Mediu, ridicându-l din dispreţ şi ură spre lumină, duioşie şi preţuire. Eminescu nu avea cum să facă altminteri. Este drept că unii exegeţi de astăzi – pătrunşi de multele clişee contemporane despre Evul Mediu – au căzut în capcana desincronizării, aruncând asupra lui Eminescu vini inventate şi catalogându-l drept nostalgic, autohtonist, naţionalist etc. Eminescu a fost „autohtonist“ numai fiindcă a exprimat în versurile sale realităţile locale, româneşti. Dar şi alţi creatori de geniu au făcut la fel, zugrăvind acele lumi care le erau familiare. Ce ar rămâne, de exemplu, din creaţia shakespeariană dacă am exclude din ea lumea Insulelor Britanice, trecutul Angliei medievale, seria sa de regi volnici ori nevolnici etc.? Mihai Eminescu a preţuit Evul Mediu ca oricare romantic, fără să iasă din tiparele genului. S-a lăsat pătruns de imaginea şi de imaginaţia romantică, închipuind castele cu bolţi falnice şi domniţe care-şi aşteptau cavalerii, dar asupra Evului Mediu românesc a meditat cu-adevărat şi a scos din cronici şi documente chipuri şi icoane pline de farmec. Evul Mediu eminescian este o structură organică, deplină, suficientă şieşi, este un adevărat organism în care membrele se află în deplină interferenţă, se completează şi dau armonie întregului. Poetul are, în acest caz, o viziune corporatistă, de istoric medievist şi vede în chip vizionar – fără să teoretizeze – ceea ce istoricii vor susţine ulterior (pe urmele unor scrieri de la cumpăna mileniilor I şi II) , anume că cele trei stări, adică oratores (cei care se roagă pentru ei şi pentru celelalte două grupuri), bellatores (cei care luptă pentru ei şi pentru celelalte două grupuri) şi laboratores (cei care muncesc pentru ei şi pentru celelalte două grupuri), formau împreună corpul societăţii medievale.
Ca şi în acest caz, în alte câteva formulări despre Evul Mediu, prezentate de regulă drept erori făcute în spirit romantic şi românesc, Eminescu nu a greşit deloc. Se impun astfel, mai întâi imaginea voievozilor şi domnilor, priviţi ca ţărani sfătoşi, apoi catalogarea unora dintre ei drept împăraţi, apoi socotirea lumii medievale drept epocă de formare şi tinereţe a naţiunilor şi, în fine, reabilitarea întregii realităţi medievale. Primele două aspecte, cum s-a văzut, au primit confirmare istorică, prin cercetări de specialitate. Al treilea are confirmare încă de la începutul secolului al XX-lea, pentru ca ulterior să se dovedească în ce mod s-au produs geneza medievală a naţiunilor moderne şi chiar afirmarea naţiunilor medievale. Şi ultima chestiune (legată de „un alt Ev Mediu“), de mai bine de o jumătate de secol, îşi are rezolvarea sa, tot în spiritul vizionar eminescian; astfel, Evul Mediu, departe de fi „întunecat“, „primitiv“ şi „barbar“, se dovedeşte o lume diferită de a noastră, dar nu mai prejos, o lume în care, în locul egalităţii, democraţiei şi libertăţii individului, funcţionau ierarhia, supunerea, privilegiul, onoarea şi credinţa. Pentru mentalitatea medievală, istoria era arta de a vorbi frumos despre trecut, iar poezia era cântec ori poveste cântată, cu ritm, rimă şi măsură, pe acorduri de liră şi de ghitară. Poetul nu ne spune neapărat că această lume era superioară lumii moderne, ci că era fascinant de diferită şi că merita toată atenţia şi tot respectul. El ar fi vrut ca şi la noi (ca, de exemplu, în Anglia) formele istorice medievale să nu fi fost brutal desfiinţate, ci mereu împrospătate de spiritul modern.
Eminescu a exprimat un autohtonism realist, de nuanţă cultă şi folclorică în acelaşi timp, dar a fost şi de un modernism surprinzător, scrutând viitorul cu idei încă neexprimate de alţii, cu idei care aveau să vină. Evul Mediu românesc ilustrat de Eminescu – dacă se face abstracţie de metodele de abordare diferite – seamănă mult cu acela reconstituit de Nicolae Iorga. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ţara celor doi mari creatori – Ţara Românească – situată dincolo de nimicurile cotidiene, de timpurile aspre şi de oamenii mărunţi. Este în această Ţară o lume criticată adesea de amândoi, veştejită, dăruită cu ironii şi invective, dar această lume nu a afectat niciodată esenţa perenă a Ţării, privită ca loc de conservare şi de organizare a neamului românesc. Iorga spune undeva frumos, cu aparenţă metaforică, dar cu rădăcini într-o viaţă de cercetare a trecutului: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească“. Aceste cuvinte adânci despre Ţară sunt ca o poezie fără rimă şi sunt scrise de Iorga, categoric, în spirit eminescian, în acel spirit care lumina steaua unui adolescent pătruns de mărirea României eterne, chiar înainte de vreme, când edificiul nostru politico-statal era doar un proiect. De aceea, astăzi, de Ziua Culturii Naţionale, precum şi în viitor, este bine să-i dorim României, ţara noastră „de glorii“ şi „de dor“, ceea ce i-a menit peste secole, cu atâta forţă, Eminescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper