Dialectici perverse

Un articol de Ion Brad

Dumitru Popescu, Pumnul şi palma, vol. I-III, Editura Anamarol, Bucureşti, 2015

 
Reputatul prozator, poet şi eseist, Dumitru Popescu, autorul unei opere literare vaste, ante şi postdecembriste, a reluat, după mai bine de trei decenii, cel mai cunoscut dintre romanele sale, Pumnul şi palma. Apărând în prima sa ediţie în anii 1980-1981-1982, el a stârnit un mare interes naţional, dar şi unul internaţional, prin critica dură din partea cenzorului ideologic al sistemului, URSS, care i-a aplicat autorului român certificatul de „mai rău decât scriitorii burghezi“. Criticul şi istoricul literar Pompiliu Marcea a răspuns acelui atac, după care, la puţină vreme, a murit în chip misterios.
Încă de la apariţie, Nicolae Manolescu scria în România literară: „Acest prim volum e totuşi, în multe privinţe, o revelaţie şi suportă comparaţia cu cele mai interesante romane politice din ultima vreme“.
Aprecieri asemănătoare formulau şi alţi critici.
Mircea Iorgulescu: „este un extraordinar document asupra lumii ca şantier permanent“.
Al. Călinescu: „Dacă dezbaterea de idei este centrul de interes major al cărţii, notaţia realistă şi epicul propriu-zis dau, nu încape îndoială, măsura înzestrării de romancier a lui Dumitru Popescu“.
Tot atunci, în revista Luceafărul, Sultana Craia: „Anul editorial 1980 alătură în chip semnificativ romanele lui Marin Preda, Ion Lăncrănjan şi Dumitru Popescu, autori care, dincolo de ceea ce îi diferenţiază, au comună obsesia Adevărului şi a Puterii, a destinului omului de bună credinţă în raport cu Istoria… Cartea aduce surpriza unor disponibilităţi sufleteşti nebănuite, după cum aduce confirmarea forţei descriptive, desfăşurată într-o construcţie epică solidă, amplă şi complex articulată“.
Printre criticii şi istoricii literari ai timpului, care au întâmpinat şi examinat cu interes şi obiectivitate trilogia lui Dumitru Popescu se numără şi C. Stănescu. Actualei ediţii – nemodificată structural, ci revăzută doar stilistic – el îi semnează un Cuvânt înainte, din care reproduc doar acest pasaj:
„Apărut spre capătul unei experienţe dezastruoase prin care a trecut şi literatura română, Pumnul şi palma nu «reabilitează» muntele de cenuşă al realismului socialist, ci, alături de altele viabile şi rezistente, restituie cu forţă şi curaj legitimitatea devenită îndoielnică a romanului politic, scoţându-l din dogmatismul ucigător al «cuptorului» prin care atâţia am trecut.
Marele absent de la acest prelung colocviu de cabinet despre cum e bine să trăim este chiar omul comun, căruia i se croieşte un destin (cât de nou?) cu cortina trasă: romanul conţine şi configurează parabolic o dramă umană pusă în scenă într-o sală fără public.
Sub acest aspect, al unei paradoxale şi neliniştitoare absenţe, romanul Pumnul şi palma dinspre începutul ultimului deceniu – «satanic» după o vorbă a lui Mircea Zaciu – al domniei discreţionare şi disperate a lui Nicolae Ceauşescu poate fi considerat una dintre cele mai remarcabile expresii ale disidenţei literare din acel timp“.
Recitită acum, la rece, ca să zic aşa, şi cu detaşarea unui timp istoric revolut, cartea aceasta îşi păstrează toate caracteristicile evidente încă de la început, adică poziţia critică faţă de unele componente ale comunismului. Este vorba de dogma ideologică în varianta ei stalinistă, profund eronată şi nocivă, având profilul rigid al partidului unic, ca şi automatismul său autoritar, mergând până la depersonalizarea şi strivirea demnităţii individului. şi, în sfârşit, conceptul dictatorial de mobilizare şi organizare a maselor în construcţia economică. Mai ales că aceasta, cum se vede convingător şi din carte, era de o amploare fără precedent la noi în ţară.
Dar să ne uităm, cu ochii de acum, la substanţa şi configuraţia fiecărui volum.
Primul, subintitulat, în mod sugestiv, Cifrul, ne introduce în spaţiul unde se forja dogma ideologică şi se formau activiştii meniţi să o propage şi, mai mult, să o şi aplice în viaţa de toate zilele.
Cunoaştem, la acest capitol, şi reacţii cu caracter de opoziţie din partea unor oameni mai lucizi şi mai îndrăzneţi, în frunte cu protagoniştii romanului – Manole Suru şi Vladimir Cernea – tendinţa lor de frânare a unor distorsiuni specifice stalinismului. Cele care erau în măsură să facă din precepte ale socialismului marxist numeroase şi periculoase aberaţii. Aici, în vârtejul evenimentelor, se încheagă prietenia dintre cele două personaje principale, care vor evolua în roman pe traiectorii diferite în ceea ce priveşte conceperea şi desfăşurarea socialismului din România.
Al doilea volum, numit în noua ediţie Soldaţii, reprezintă chiar tabloul acestor soldaţi ai dogmelor, duri şi necruţători. Ei se încaieră, la ordin superior, în apărarea poncifelor, mai bine zis a „purităţii“ acestora. Se exercită plenar în zdrobirea oricărei devieri de la linia rigidă, pentru aşa numita curăţire a partidului de „şovăielnici“, de „împăciuitorişti“ (cuvânt care mi s-a aplicat şi mie, în vara lui 1958, când am fost dat afară de peste tot), ca şi de „intelectualişti“. Toate acestea, pentru a transforma politica într-o „armă infailibilă“, cu ţinte precise.
În sfârşit, cel de al treilea volum, Cariatidele, cred că este cel mai reprezentativ dintre toate, fiind consacrat marii campanii, din anii ’80, de industrializare masivă, de împânzire a ţării cu fabrici şi combinate (astăzi înstrăinate sau ruinate), o epocă în care activul de partid trebuia să joace rolul corpului ofiţeresc într-un război.
Cartea dezvăluie, în chip curajos, mecanismul dictatorial de conducere, bazat pe principii şi obiective inflexibile, teribila insensibilitate a metodelor de mobilizare a maselor la construcţie, operaţie în care nu se ţinea seama decât de „obiectiv“, şi nu de om, de nevoile şi aspiraţiile sale fireşti. Este, totodată, atacat acel concept nefericit că dacă nu ai suficiente mijloace financiare, de cointeresare materială a constructorilor, – „cariatidele“, cum le numeşte autorul în subtitlul actual – atunci recurgi pur şi simplu la ordin, făcând apel, inflexibil, la „conştiinţa datoriei“, care devine astfel o adevărată lege opresivă. Totul, într-o dialectică întoarsă pe dos, perversă, dăunătoare.
Aici, în această textură complicată, se dezlănţuie conflictul dintre protagoniştii romanului, foşti buni prieteni, aflaţi acum pe poziţii opuse. şi până la urmă conflictul se încheie în detrimentul exponentului umanismului, Vladimir Cernea, care este călcat în picioare şi sacrificat.
Analiza psihologică şi arta portretului – în realizarea personajelor feminine şi masculine – simţul acut, percutant, al amănuntelor vieţii cotidiene, ca şi forţa desfăşurării unor pânze epice largi, toate acestea, ca şi stilul rafinat, îmbinând neologismul cu voarba neaoşă, fac din lectura cărţii un exerciţiu atrăgător, plin de o vie curiozitate şi nesupus erodării timpului.
Şi-apoi, cred că nu trebuie să uităm că romanul Pumnul şi palma apărea chiar în perioada cea mai grea şi cea mai rea a regimului comunist, reprezentând o veritabilă frondă politică, transparentă, la adresa orientării negative imprimată de Nicolae Ceauşescu în faza finală a vechii orânduiri.
Această atitudine lucidă, pragmatică, a lui Dumitru Popescu (a cărui operă este în prezent neglijată sau chiar nedreptăţită) era izvorâtă chiar din interiorul, aparent liniştit, dar în realitate agitat, al puterii. De aceea, ea este credibilă şi convingătoare. Ba, mai mult, produce oricărui cititor atent şi de bună credinţă satifacţia întâlnirii cu o carte de înalt nivel artistic.
În final, se cuvine o laudă şi harnicei edituri Anamarol pentru excelenta ţinută grafică a celor trei volume.

Un comentariu pentru “Dialectici perverse”

  1. martie 27, 2015 la 5:06 pm

    Cum pot să-l contactez pe scriitorul dumitru popescu,pentru a-mi acorda autograf pe cărțile sale?am multe scrise de el.adresa sau numărul său de telefon nu le am pentru al contacta.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper