Despre cultura Chinei

Un articol de ANDREI MARGA

 

Multă vreme în Europa s-a operat cu o „Chină imaginată“, plasată pe un tărâm ce se bănuia doar, pentru ca după primele debarcări pe acest pământ să se poată vorbi de faţa efectivă a Chinei. Acum ne deplasăm spre China mai mult cu avioanele, dar până să facă acest drum, cei mai mulţi caută să-şi imagineze „China reală“ ajutaţi de lecturi, filme, transmisii televizate. Dacă este însă să prinzi în câteva imagini primele trei impresii pe care le dobândeşti după aterizarea la Beijing, Shanghai sau Hangzhou, care rămân confirmate de periplul chinez, atunci acestea sunt un şantier uriaş ce lasă să se întrevadă ce bulevarde, oraşe, unităţi de producţie noi vor ieşi din pământ în foarte scurt timp, de modernitate asumată la proporţii grandioase şi de oameni îngrijiţi să facă şi să participe.

Desigur, poţi coborî în istorie pentru a reţine (vezi Pierre Gentelle, direction, L’Etat de la Chine, La Decouverte, Paris, 1989) dinastiile ce s-au succedat, împreună cu faptul că acestea sunt înregistrate de scrierea istoriei încă din jurul anilor 2200 î.e.n., iar evenimentele ce le-au caracterizat sunt stabilite cu relativă exactitate. Deja în secolul al XVIII-lea î.e.n., chinezii au descoperit scrisul, iar din secolul al III-lea î.e.n., scrierile devin „instrument al unităţii chineze“ (Brigitte Tison, Comprendre la culture chinoise, Chronique Sociale, Lyon, 2014, p. 28). Se estimează că, în secolul al VI-lea î.e.n., populaţia era de 46 milioane de locuitori.

O seamă de iniţiative culturale în lume au aparţinut chinezilor. De pildă, de „cultul antecesorilor“, pe care l-au avut deja în secolul al XVI-lea î.e.n., chinezii au legat teoria celor două „suflete“ – cel ce constă în raţiunea individuală, muritor (po) şi cel nemuritor (hum), care urcă după moarte lângă suveranul Cerului. Sufletele au, după moarte, nevoi comparabile cu cele din viaţă.

Comunităţile chineze s-au stabilit prin tradiţie în jurul unui templu. Unitatea este dată nu atât de credinţă, cât de locul de cult (p.44). Zeii care sunt invocaţi sunt de fapt forţe ce ar putea interveni pentru rezolvarea unei probleme a celui ce li se adresează. Sărbătorile sunt ocazii de celebrare prin operă, dansuri rituale, muzică. Fiecare persoană este socotită un microcosm ce se poate purifica în măsura în care ia în seamă legislaţia lumii.

O seamă de principii ale abordării realităţii au fost conştientizate de chinezi şi s-au regăsit, direct sau indirect, în bogatul lor patrimoniu de maxime. De exemplu, individul este conceput ca parte a întregului care este familia, iar aceasta este socotită parte a societăţii. Relaţia primordială din sânul întregului este cea ierarhică, în care tatăl este capul familiei, împăratul este capul statului, iar ceilalţi se supun. Soţia este parte a familiei şi are între primele misiuni aceea de a asigura perpetuarea familiei prin copii. Principiul ce se cere respectat de către individ în cultura chineză este cel al unui „holism ierarhizat“ (p.49), în care „eticheta“ este esenţială.

Sunt şi alte opţiuni ale culturii chineze care o particularizează, chiar dacă efectele interculturalităţii se văd peste tot. Bunăoară, chinezul consideră că tot ce este natural este firesc, iar tot ceea ce ţine de trăirile intime trebuie să rămână în interioritatea persoanei. „Nu este ruşine să se facă amor. În schimb, este ruşine să se îmbrăţişeze în public, să se ţină de mână“ (p.64). „Pudoarea (xiu-chi)“ este la ea acasă în China.

Natura este un fel de model cultural care are între consecinţe grija chinezilor pentru menţinerea în bune condiţii a corpului. Chinezii consideră că „alimentaţia adecvată, exerciţiile de gimnastică, cele respiratorii şi mentale, efectuate cu regularitate, întreţin o viaţă armonioasă“ (p.68). Ei au dat una dintre bucătăriile cele mai vechi şi mai prestigioase din lume, caracterizate de „calităţi nutritive, gustative şi terapeutice“, „abundenţă“, „mare varietate a culorilor şi savorilor“, „alternanţă“ a felurilor, în general fierbinţi, la o masă (p.71). Această bucătărie s-a specificat relativ la mari regiuni – fiind celebre în lume bucătările de sud şi de nord, bucătăria de Shanghai, de Beijing, de Hangzhou, de Sichuan – iar mai nou se diversifică enorm răspândindu-se în lume prin adaptări la gusturile locurilor.

Recent, un excelent volum de interviuri cu chinezii care au parcurs atât „revoluţia culturală“ a lui Mao Zedong, cât şi dezvoltările sub semnul „deschiderii“ iniţiate de Deng Xiaoping (vezi Xinran, Memoire de Chine, Philippe Picquier, Arles, 2014), aduce în prim-plan o observaţie ce explică multe atitudini. Aceea că, aşa cum informează cunoscătorii istoriei dreptului penal chinez, acesta a operat de multă vreme (efectiv din dinastia Qin, secolul III î.e.n.), cu conceptul de „responsabilitate prin asociere“, care face întreaga familie, uneori rudele relativ îndepărate, responsabile de faptele unui membru al familiei. „În China, profundele rădăcini istorice ale principiului responsabilităţii prin asociere au dat naştere la puternice tradiţii ale loialităţii clanice, insuflând chinezilor o puternică inhibiţie la a vorbi deschis, de teama implicării altuia“ (p.13). O tradiţie este luată evident ca explicaţie a reticenţei chinezilor de a discuta în nume personal. De aici nu rezultă că doar China a folosit acel principiu. Franţa lui Ludovic al XIV-lea l-a înscris, de asemenea, în codul său penal. Nu rezultă nici că în China s-ar fi rămas în acelaşi punct. Dimpotrivă, China actuală se manifestă mai deschisă ca oricând spre a absorbi experienţele lumii din jur.

China este ţara unei culturi străvechi, ce are alături, spre comparaţie, sub aspectul vechimii, doar cultura evreilor, apoi, cu istorii evident mai scurte, cea a indienilor, a grecilor şi a romanilor. Pe de altă parte, este una dintre culturile care au lăsat urme adânci în istoria umanităţii. Este destul să spunem că scrisul, compasul, calendarul, imprimeria, busola, praful de puşcă, gama muzicală, cultura soiei se atribuie pe drept, în ordine istorică, chinezilor. Probabil şi unele descoperiri geografice le revin, ca şi, de altfel, multe soluţii terapeutice. Această cultură abia începe să-şi dezvăluie contribuţiile istorice (căci abia din 2003 s-a trecut la politica de inventariere şi conservare sistematică a patrimoniului cultural!), încât ne putem aştepta la surprize. Nu de mult, de pildă, identificarea, de pildă, de teatre chineze tradiţionale a ajuns la 960, din care s-au păstrat 226 până în zilele noastre. S-a spus, pe drept, că productivitatea muncii a permis chinezilor să lichideze energic penuria de alimente, iar acum ei au capacitatea să-şi conserve imensul patrimoniu cultural şi să-l pună în valoare.

Pe de altă parte, cum Jacques Martin a observat (în When China Rules the World, Penguin Books, London, 2012), în cazul Chinei avem de-a face, cel puţin sub aspect istoric, cu un liant diferit: nu „statul naţional“ din tradiţia europeană i-a legat la timpul respectiv pe chinezi, ci o civilizaţie constituită prin acumulările unei culturi. „Statul civilizaţie“ este caracteristic lungii istorii a Chinei mai mult decât „statul naţional“ al epocii moderne. Şi astăzi, chinezul, chiar dacă are dificultăţi în viaţă, ca orice alt om, se percepe pe sine drept parte a acestei civilizaţii. Şi acum, inclusiv opozantul faţă de deciziile luate de mai marii săi, se socoteşte pe sine ca aparţinând civilizaţiei chineze.

Un bun indicator al stării unei naţiuni este felul în care cei care o compun îşi consideră cultura. Are acea cultură ceva de oferit în ordinea creaţiei? Este redată contribuţia ei originală cu acuraţe? Se concepe pe sine acea cultură ca fiind ceva deschis spre învăţare din experienţe mai bune? Se consideră pe sine purtătorii ei parte a unei umanităţi mai largi? Este acea cultură gata să-şi facă, la nevoie, revizia postulatelor de bază? Este acea cultură orientată spre înnoirile pe care le aduce o „societate mondială“ ce-i leagă tot mai mult pe oamenii acestui timp?

Avem un elocvent răspuns recent la aceste întrebări în cartea lui Shi Zhongwen şi Chen Quiaosheng, La Culture chinoise. L’incroyable richesse d’une civilisation millénaire (Les Editions Pages Ouvertes, Paris, 2014). Aidoma americanilor care căutau la un moment dat din istoria tânără a Americii, prin generaţia lui Emerson, să vadă cum arată ceea ce au izbutit în raport cu cultura europeană, asemenea central- şi est-europenilor, care îşi argumentau apartenenţa la cultura europeană, tot astfel această carte pune cultura chineză în comparaţie cu ceea ce numeşte „cultura occidentală“. Răspunsul pe care cartea îl dă la întrebările de mai sus este pozitiv. Interogaţiile nu sunt oprite de laturi pitoreşti, ce interesează mai mult turismul cultural, ci sunt duse până la capăt, cu descrieri suficiente, şi permit lămurirea particularităţilor culturii chineze în cadrul realităţii fundamentale a zilelor noastre – diversitatea culturală şi nevoia nu numai a unei acute perceperi de sine, ci şi a unei profunde cunoaşteri a celuilalt şi a interacţiunii cu el. Să reţinem aceste particularităţi.

Chinezii consideră cultura occidentală ca una ce este „deschisă spre exterior şi închisă interior“, în înţelesul că viaţa individuală este aici protejată până la izolare, în vreme ce „cultura chineză este introvertită şi deschisă“, aici introvertit referindu-se la supremaţia necondiţionată a unor valori etice (de pildă, „curtoazia“). „Astfel, cultura chineză are o calitate introvertită şi posedă o mare forţă centripetă“, insistă cei doi autori. De aici, ei derivă o seamă de caracteristici ale culturii chineze care o particularizează. Este singura cultură care nu a cunoscut „discontinuităţi“ (p.4), căci statul chinez continuă neîntrerupt de cinci mii de ani. Este o cultură ce nu are o dimensiune propriu-zis religioasă, înăuntrul ei „împăraţii având mai multă autoritate decât zeii“, iar explicaţiile fenomenelor fiind puse pe seama „raţiunii Cerului“ sau „principiului Cerului“ (p.7). Este o cultură orientată spre viaţa în condiţiile lumii din jur, în care se consideră un rău absenţa copiilor, căci „chinezii vor posteritatea cu orice chip“ (p.8), şi în care „ospitalitatea“ este la mare preţ, ca urmare a preţuirii aparte a oaspeţilor din apropiere şi din depărtare (p.9). Este o cultură a „pasiunii pentru viaţă“ care îi face pe chinezi să caute soluţii mai bune, să fie dispuşi să muncească intens şi să înfrunte greutăţi, să exalte „curajul“ şi „performanţa“ şi să dezvolte renumitele meniuri chineze (p.8). Este o cultură ce a integrat confucianismul, taoismul şi buddhismul şi nu a înregistrat conflicte colorate etnic: „armonia şi integrarea au fost aspectele principale ale relaţiilor etnice în China“ (p.7). Este o cultură ce nu preţuieşte „actele extreme şi ataşează importanţă măsurii juste“ (p.6).

Chinezii recunosc că în lunga ei istorie cultura lor a fost multă vreme închisă şi că atunci când s-a închis ea a pierdut în raport cu cultura occidentală: „China veche nu era totdeauna deschisă, iar concepţia egocentrică era răspândită. Această concepţie i-a împiedicat pe chinezi să se cunoască pe ei înşişi şi să cunoască lumea exterioară, mai ales la sfârşitul societăţii feudale. În cursul lung al istoriei universale, nu există în lume culturi superioare şi culturi inferioare; totuşi, în cursul unei perioade anumite, există cultură superioară sau inferioară în comparaţie cu altele. Este indiscutabil că ceea ce numim cultura tradiţională chineză a rămas în urmă faţă de cultura occidentală după secolul al XV-lea“ (p.10). Teza actuală a teoreticienilor chinezi ai culturii este aceea că „în cursul perioadelor de deschidere şi de reformă, China era caracterizată de prosperitate şi vitalitate; în timp ce, în perioadele de închidere şi pietrificare, China era în declin sau spre declin. Grandoarea culturii chineze rezidă în capacitatea sa de a depăşi situaţia de introvertire şi de a accepta cu braţele deschise noi civilizaţii. Istoria dezvoltării civilizaţiei chineze este un proces de absorbţie şi de acceptare a noii culturi şi de transformare a vechilor culturi, în care etniile şi culturile se integrează“ (p.10-11). În mod evident, teza dă seama – prin contextualizarea relaţiilor dintre culturi şi, apoi, prin recunoaşterea de perioade opuse din istoria Chinei – de complexitatea istoriei neobişnuit de lungi a ţării şi poate fi un indicator al actualei interpretări, de către chinezi, a culturii din zilele noastre.

 

(Din volumul în curs de publicare Ascensiunea globală a Chinei de Andrei Marga)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper