Despre „aprofundarea necuvenită“ a unei întrebări

Un articol de Ştefan Afloroaei

Voi reveni la cele spuse de Cioran, în Cea mai veche dintre spaime, cu privire la gândurile şi preocupările târzii ale lui Lev Tolstoi. E ştiut că, la un moment dat, întrebarea cu privire la sensul vieţii avea să devină pentru scriitorul rus o adevărată obsesie. Totul se întâmplă cam în jurul vârstei de cincizeci de ani, când trece prin una din cele mai grele crize. Deşi viaţa sa decurgea oarecum firesc, îşi dă seama că, în ceea ce-l priveşte, absolut nimic nu mai are semnificaţie. Trăieşte deodată sentimentul zădărniciei, al golului vieţii proprii. Mai straniu încă, simte că nu mai are nicio dorinţă, niciun scop, că pur şi simplu viaţa i s-a oprit. Întrebarea de mai sus revine brusc, însă nu ca o idee asupra căreia ar fi urmat să reflecteze. O resimte ca o teamă profundă, nelămurită, ce pune stăpânire pe mintea şi simţurile sale. Coboară adânc în obscuritatea cărnii şi îi aduce în faţă, cu insistenţă, umbra densă a morţii. Despre toate acestea Tolstoi vorbeşte în jurnalul său, însă faptul e sesizabil şi în paginile de proză scrise în acea vreme.
Ce avea să constate Cioran în marginea acestei întâmplări şi, deopotrivă, a scrierii ce pare să o ascundă, Moartea lui Ivan Ilici ? Întrebarea amintită irumpe, deodată, într-un mod deloc obişnuit. Nu urmează o dorinţă anume sau o aşteptare, nevoia de orientare în lumea vieţii. Dimpotrivă, ea survine exact atunci când se descoperă, abrupt, nonsensul celor existente. Face parte din acest straniu eveniment, vine odată cu evidenţa lui întunecată. Astfel aş înţelege afirmaţia că, în cazul celui preocupat mai mult decât e firesc de chestiunea sensului, „obsesia lui începe tocmai cu revelaţia nonsensului vieţii“ (traducere de Irina Mavrodin, 1994, p. 128) (1). Într-o asemenea situaţie, întrebarea ca atare – impropriu numită astfel – nu mai aşteaptă niciun răspuns. Nu ar fi satisfăcută de un răspuns precum cel al lui Goethe, pentru care sensul vieţii ar sta în viaţa însăşi; când o asemenea problemă devine obsesivă, viaţa îşi pierde acel curs natural plecând de la care să poţi spune că valorează prin ea însăşi. Nu ar fi satisfăcută nici de alt răspuns, dat, să zicem, de Schopenhauer sau de Nietzsche. Dar nici de un răspuns negativ, care, ne dăm seama, nu e decât o certitudine pe dos. Devenind excesivă, ea afectează profund şi ireversibil cursul vieţii. „De îndată ce eşti obsedat de semnificaţia ei, viaţa se dezagregă, se pulverizează: şi tocmai asta aruncă o lumină asupra a ceea ce ea este, asupra a ceea ce ea valorează, asupra substanţei ei plăpânde şi improbabile“. Aşadar, viaţa însăşi îţi apare atunci străină şi fragilă, se arată în ceea ce are profund vulnerabil şi nesigur.
Ar fi necesară aici, cred, o anumită precizare. Nonsensul despre care vorbeşte Cioran nu ar trebui înţeles ca o stare de lucruri negativă. Aşadar, o stare de lucruri sigură, bine delimitată, doar că negativă. Nu înseamnă absenţa sensului, lipsa acestuia, căci un asemenea înţeles ar oculta ceea ce e propriu expresiei. De altfel, acest termen e folosit într-o accepţiune negativă doar atunci când ne lăsăm în voia unor obişnuinţe, fără a mai fi atenţi la cuvintele noastre şi la ceea ce se petrece cu noi. Dacă ieşim însă din acest uzaj al cuvântului putem vedea că nonsensul indică mai curând ceea ce se situează dincoace de prezenţa şi absenţa sensului, dincoace de orice evidenţă pozitivă sau negativă. Numeşte mai degrabă o stare de limită, ce încă nu permite distincţii clare în privinţa sensului. Şi în care, metafizic vorbind, se originează o posibilitate sau alta a sensului, inclusiv lipsa acestuia. Obsesia apăsătoare cu privire la sensul existenţei face evident tocmai acest nonsens de limită, indeterminat ca atare. Când Tolstoi spune, în jurnal, că a resimţit la un moment dat însuşi absurdul vieţii, el nu vorbeşte despre o certitudine, nu afirmă că viaţa sa era lipsită în mod sigur de orice sens. Afirmă doar că atinsese o limită („marginea prăpastiei“, aşa cum scrie), un punct din care nimic nu se mai întrevede cu claritate. Umbra morţii pe care o invocă nu face decât să intensifice la maxim sentimentul incertitudinii cu privire la sine şi la propria viaţă.
Însă revelaţia nonsensului, despre care vorbeşte Cioran aici, nu are ea însăşi o cauză. Nu poţi spune că se petrece din anumite motive, cum ar fi starea de criză interioară. Desigur, folosim această expresie din nevoia noastră de a înţelege, însă nu aduce cu sine o relaţie cauzală. Ceea ce se petrece în cazul lui Tolstoi, de pildă, are loc deodată, într-o clipă, când pur şi simplu îşi vede străină propria viaţă. Deşi sigur până atunci de sine, îşi dă seama deodată că nimic nu mai contează într-un fel sau altul. Nu mai are vise şi dorinţe, pactul cu sine cade pe neaşteptate. „Criza în care intră nu era totuşi nici atât de neaşteptată şi nici atât de radicală pe cât credea el când scria: «Viaţa mi se opri în loc». Departe de a fi fost imprevizibilă, ea reprezenta de fapt rezultatul, exasperarea unei angoase de care suferise totdeauna“ (p. 129). Probabil că aşa stau lucrurile, totul se petrece pe fondul unei sensibilităţi aparte, aproape maladive, care-l face mai atent faţă de sine şi mai vulnerabil. Ar fi însă nefiresc să ne întrebăm ce situaţii grave l-au împins în această criză şi în ce fel a generat ea starea de angoasă. Aşa cum se ştie, depăşirea crizei se va petrece, pentru Tolstoi, în acelaşi fel, adică deodată, pe neaşteptate, când are loc ceea ce s-a numit „convertirea“ sa, schimbarea radicală a unui mod de existenţă.
Să observăm aici încă un lucru, anume că nu orice criză te scoate din cercul obişnuit al vieţii. Unele crize au un aer comun, banal, nu sunt în stare să ne zdruncine din temelii. Le numim astfel mai mult convenţional, în graba vorbirii obişnuite. Şi le trăim în felul unor neajunsuri, lamentându-ne uşor cu privire la ele. Faţă de acestea, crizele apte să reveleze nonsensul cunosc o intensitate neobişnuită. Nu mai afli nici timp şi nici energie ca să reflectezi asupra lor, să vezi ce consecinţe au. Ceea ce iniţial apărea ca o problemă intimă, fie că e vorba de un posibil sens, fie de ideea morţii (fără de care, în fond, cea dintâi nu capătă realitate), cunoaşte acum o „aprofundare necuvenită“. Iar aceasta, aşa cum am văzut, tulbură pentru totdeauna cursul vieţii. Tolstoi, de pildă, o suportă exact atunci când nu mai întrevede niciun reper şi nu se mai recunoaşte pe sine. „Priveşte înnebunit cum i se prăbuşesc vechile certitudini şi încearcă în zadar să-şi izgonească din suflet revelaţia recentă a nonsensului care-l invadează, îl acoperă sub torentele lui“ (130). E atins cu totul de spaimă şi tentat de ideea sinuciderii. Instinctul vieţii şi cel al morţii ajung la fel de puternice. În conflict cu sine, se lasă pradă unor întrebări ultimative („îşi repeta până la îndobitocire: «la ce bun?» sau «ce importanţă mai are?») (p. 131). Semnele nebuniei, mai discrete iniţial, ajung puţin câte puţin vizibile. De fapt, clipele de luciditate şi cele de nebunie survin deopotrivă, fără nicio posibilitate de anticipare.
Ivită în acest mod, întrebarea „la ce bun?“ nu se mai supune unei logici obişnuite. În definitiv, nu e o întrebare în accepţiunea proprie a cuvântului. Ea nu-ţi cere să clarifici ceva, o posibilă direcţie în textura complicată a vieţii. Nu conduce către enunţul unui răspuns, fie acesta şi negativ. Nici nu are rostul de a-l linişti pe cel care o formulează, cum se întâmplă atunci când cineva, aflat în dificultate, găseşte întrebarea potrivită. Cu toate acestea, o asemenea întrebare ţine de o experienţă decisivă, greu de lăsat în urmă. Poate să anunţe şi să facă sensibil un mod aparte de a vedea lucrurile, o viziune. Faptul e sesizabil în cazul celor care, asemeni lui Tolstoi, reuşesc să facă o asemenea experienţă până la capăt. Ca să spun ceva banal, adevărul cu privire la propria viaţă nu se enunţă ca atare. Poţi să enunţi, fireşte, ceva cu privire la acest adevăr, să spui ceea ce crezi că ai înţeles, însă nu oferi astfel un răspuns în sens propriu. În această chestiune, Cioran are dreptate, cel preocupat să livreze o învăţătură cu privire la viaţă şi la moarte, aşadar cel care „vrea să fie înţelept“ în chestiunea vieţii nu va aduce în faţă, cu o nesfârşită răbdare, abisul unei boli sau agonia ultimelor clipe. Dimpotrivă, se va grăbi să le depăşească, „să învingă neîntârziat această spaimă“ (p. 128), altfel nu ar putea să ofere un răspuns bine formulat. Un asemenea om nu are răbdare, nevoia orgolioasă de a spune ceva sigur, elocvent şi impresionant, îl face să lase în urmă ceea ce nu încape în logica unor enunţuri frumoase.    n

(1) Distincţia pe care o face Cioran, între interogaţia obişnuitã cu privire la sensul vieţii şi „aprofundarea ei necuvenitã“, obsesivã, va fi reluatã pe pagina urmãtoare. „Ideea morţii, la care /Tolstoi/ a fost sensibil încã din copilãrie, nu are nimic morbid în sine; dar nu la fel stau lucrurile cu obsesia morţii, aprofundare necuvenitã a acestei idei, ce devine atunci funestã exerciţiului vieţii. Aserţiune adevãratã numai dacã ne înclinãm în faţa punctului de vedere al vieţii…“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper