Democraţia, încotro?

Un articol de OLGA SANDU

Fundaţia „Solidaritatea Culturală Română Ars XXI“ a organizat recent conferinţa internaţională Democraţia de la vest la est la care au participat, alături de personalităţi ale vieţii politice şi culturale române, membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, precum şi invitaţi din Europa, Asia şi America de Sud. A fost oarecum o abatere de la regula instituită de acest prestigios for, care s-a implicat cu precădere în promovarea tinerelor talente ori în alte diverse proiecte culturale (unele cu tradiţie, deja), însă evenimentele tragice de la Charlie Hebdo care au atras atenţia asupra problemelor actuale ale lumii nu puteau fi trecute cu vederea la Bucureşti. În acelaşi timp societatea, cultura, politica nu se pot desfăşura independent de contextul democratic naţional şi general european, astfel că evoluţia acestuia ne interesează pe noi toţi. „Democraţia trebuie să unească societăţile şi nu să le transforme în facţiuni care se războiesc şi/ sau neconvenţional“, a arătat în deschiderea dezbaterii dr. Anca Nicolescu, vicepreşedinte al Fundaţiei.
„O haină elastică
ce stă bine pe toţi“?
S-a vorbit despre conceptul de democraţie, despre legătura cu politica, mai ales la graniţele Uniunii Europene, dar nu numai, despre drepturile omului în noul context, despre noţiunile de „federal“ şi „naţional“, o discuţie la modă astăzi mai ales (şi poate nu întâmplător) în zona noastră şi nu în ultimul rând despre deficitul democratic ce se înregistrează pe bătrânul continent. De asemenea, s-a vorbit despre „graniţele fluide“ pe care le are astăzi democraţia şi despre adaptarea la noile pericole care să includă, între altele, măsuri de eliminare a diferenţelor dintre minorităţi şi naţiune în cadrul aceluiaşi stat, ca şi despre eficienţa statului care, cu cât este mai puternic, cu atât este mai capabil de un efort de durată. Oarecum uimind asistenţa, mai mult pentru lipsa de diplomaţie decât pentru interpretarea personală a istoriei recente şi a actualităţii româneşti (subl. n.), ambasadorul Franţei, ES François Saint-Paul a precizat că perioada lui Nicolae Ceauşescu nu a fost cea a unui stat puternic, ci a unui partid puternic, aserţiune care s-ar putea accepta mai uşor decât aceea că „existenţa unui stat nu este în tradiţia societăţii româneşti“, fie şi pentru faptul că (aproape) întreaga noastră organizare statală modernă urmează modelul Franţei (un model care a cunoscut aici, e adevărat, o dezvoltare sui generis, dar care nu s-a altoit pe nimic, ci pe o organizare ce poate fi urmărită până în zorii istoriei acestui ţinut şi documentată inclusiv arheologic). El a exemplificat prin lipsa autostrăzilor, care ilustrează, în opinia sa, inexistenţa statului, adăugând că din 1989 indicatorii de sărăcie arată o scădere a nivelului de trai şi că spre deosebire de Far West, unde se vor găsi permanent „câteva firimituri pentru săraci“, în viitor o treime din populaţia ţării noastre va fi săracă şi analfabetă. În faţa unui viitor atât de sumbru, Cristian Diaconescu (fost ministru de Externe, pentru a aminti doar una dintre funcţiile pe care le-a deţinut) a replicat că dacă România ar fi atât de puţin importantă, 70 la sută din volumul relaţiilor economice ale ţării noastre nu ar fi cu Uniunea Europeană. El a adăugat că nu mai avem decât două bănci româneşti, Eximbank şi CEC, restul băncilor prezente în România fiind sucursale ale celor străine, care nu au ales să împrumute economia românească în perioada crizei, „ci noi ne-am împrumutat de la FMI ca să susţinem sistemul bancar al altor state, pentru că aceste bănci şi-au exportat capitalul. Iar ca să apărăm o zonă mare din Europa am pus şi scutul antirachetă. De aceea, atunci când faceţi înţelegeri cu cei din jur ca să le livraţi echipament militar (aluzie la contractele cu Rusia – n.n.), gândiţi-vă şi la România“, a mai adăugat Diaconescu. În context, el a mai spus că dacă Occidentul a exportat, de regulă, democraţie, acum ar trebui să fim atenţi cum funcţionează acest proces de la est la vest, parcursul pe care îl urmează zona dintre Prut şi Nistru fiind o problemă de interes european.
Prezent în sală ca de atâtea alte ori, fostul politician italian Roberto Luongo a nuanţat puţin. „Europa nu-şi poate permite să vorbească despre democraţie şi despre exportul acesteia cu forţa armelor. Am văzut asta în Irak, cu scuza armelor chimice“, a spus el, arătând că „în 2001, fără să practicăm vendetta, cineva a vrut sã răzbune ceea ce n-a reuşit Bush-tatăl. Din nou ne numărăm morţii. Asta este o ipocrizie democratică, la fel ca ceea ce a fost la Paris. Sper ca popoarele să aibă mai mult respect pentru democraţie şi aceasta să nu fie o haină elastică ce stă bine pe toţi“.
Şi atunci care este soluţia? Reinterpretăm termenul, îl readaptăm, pentru a fi mai cuprinzător, eventual îl numim transdemocraţie? (prof. dr. Renata Tatomir); aşteptăm soluţii de la o clasă politică aleasă prin votul egal al academicienilor şi al analfabeţilor? (prof. dr. Ucu Mihai Faur); sau acceptăm ceea ce a repetat dr. Anca Nicolescu: „nu trebuie să căutăm ţapi ispăşitori; democraţia trebuie să unească pentru că este o formă de umanism“.
Democraţia este un efort
de durată
Aici şi aiurea soluţiile sunt aceleaşi: statul eficient, capabil să susţină acest efort, un stat care nu înseamnă doar o justiţie eficientă, ci mai ales funcţionari respectaţi, bine plătiţi, care să nu fie schimbaţi în totalitate când se schimbă guvernele. Şi mai înseamnă instrumente care să vină în sprijinul unei administraţii vii, aflate în slujba valorilor democratice. Nu în ultimul rând o presă foarte puternică din punct de vedere financiar pentru a-şi asigura independenţa, fapt care i-ar permite nu doar să informeze, ci şi să propună dezbateri, subiecte de reflecţie care ar accentua rolul educativ pe care orice cotidian de prestigiu trebuie să şi-l asume, o presă care ar avea astfel mijloace de a verifica informaţia şi care să nu se lase manipulată; de asemenea, o educaţie temeinică, mereu conectată la valorile general-umane, programe sociale, politici în domeniul sănătăţii. Întrebarea imediată este dacă îşi asumă cineva astăzi programe coerente (şi costisitoare) care să rezolve problema, pentru că „aceşti 20-30 de ani în care nu s-a făcut ceea ce trebuia în privinţa eficienţei statului a dus la extremism“, a adăugat ambasadorul Franţei, amintind de evenimentele tragice de la Paris; evenimente care nu avut nimic în comun cu religia, ci doar au fost instrumentate religios, a completat Henri Sylvestre (preşedinte al Camerei de Comerţ Franţa – Cehia, cu peste un deceniu de experienţă în cadrul Lyonnaise des Eaux); şi în care au fost implicate anumite cercuri financiare care au ţintit mai mult decât masacrarea ziariştilor – au urmărit destabilizarea ţării, „punând în mişcare o minoritate care se simte neglijată“.
Democraţia poate fi consolidată dacă le este transmisă tinerilor care „trebuie să conserve experienţa noastră. (…) Trebuie să ne batem ca libertatea presei, libertatea de gândire şi de exprimare să existe, dar asta nu înseamnă că trebuie să ofensezi pe cineva. Elveţia vrea să vadă cum creşte o democraţie valabilă pentru toţi, o democraţie a colaborării, a nonviolenţei, a non-războiului, iar aceasta poate duce la implicarea tinerilor: pentru că activismul e o formă suplă de participare“, a amintit Philippe Lang (profesor al Business Management University, cu o experienţă consistentă în cadrul Société de Banque Suisse, ofiţer superior al Forţelor Terestre Elveţiene şi fondator al Dialogue et démocratie Suisse), pentru a explica importanţa politicilor sociale, educaţionale, din sănătate, dar şi a celor economice. S-a recunoscut fără ezitare că, din păcate, cei rămaşi fără serviciu se vor numi (aproape exclusiv) Mohamed şi Mustafa: or, tocmai această formă de discriminare duce la atentate, la starea de rău.
Concluzia ar putea fi oferită de dr. Anca Nicolescu: „cred că prin toate eforturile noastre trebuie să arătăm că suntem capabili să trăim împreună în diversitate. În absenţa educaţiei suntem în pericol să vedem într-o zi că ne numărăm morţii“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper