De ce salariile vor dispărea în curând în neocapitalism

Un articol de BOGDAN POPA

Cum am fost pe Facebook în timpul zilelor de teroare din Franţa, am observat şi eu, ca mai toţi prietenii mei, cum postările pe care le primeam luau atitudini, share-uiau linkuri sau comentau indignate evenimentele în desfăşurare. Nu cred ca am simţit nevoia să adaug ceva la proliferarea de mesaje, dar am fost surprins să văd nevoia de luare de atitudine. De la prieteni care îşi puneau „Eu sunt Charlie“ pe pagina principală la cei care anunţau că nu sunt Charlie, la cei care îşi spuneau că sunt Ahmed, până la cei care foloseau ironic eu sunt X (adica un porn star celebru) sau eu sunt vânzătorul de kebab din Dristor. Desigur, intenţiile şi războiale postărilor sunt diferite, dar ce e important aici este nevoia de a lua o poziţie, a afirma, a enunţa o anumită opinie care trebuie împărtăşită cu ceilalţi. Chiar şi gestul ironic de a-ţi enunţa solidaritatea cu vânzătorul de kebab e, până la urmă, o reacţie deja definită de un spaţiu, de un anumit câmp al posibilităţilor emoţionale de exprimare.
Bine, puteţi să îmi spuneţi că în fond „Eu sunt Charlie“ este o reacţie normală. Lumea a văzut terifiată cum un poliţist a fost executat fără milă. Pentru a ieşi din teroare trebuie să încerci să acţionezi, să te produci pe tine ca subiect mai puţin îngrozit în faţa evenimentelor. Dintr-o trauma colectivă, trăită la televizor, se poate ieşi prin solidaritate, prin ieşitul în stradă ca act existenţial. Iar declaraţiile prin care cei de la Charlie Hebdo s-au transformat în martiri şi eroi naţionali sunt un mod de a încerca să controlezi frica, şi sunt poate acte-în-oglindă cu dorinţa ucigaşilor de a deveni martiri pentru o altă cauză.
Acum, nu vreau să spun doar că „Eu sunt Charlie“ este o apărare, un răspuns la frica faţă de necunoscut şi moarte. Ce vreau să spun este că „eu sunt Charlie“ a devenit un brand, ca Zara, Real Madrid sau ca Obama, un mod de a produce o structurã afectivă ataşată capitalismului. El reprezintă un simptom al unei transformări mai generale legate de modul în care devenim subiecţi.
Lăsaţi-mă să dezvolt pe scurt ce vreau să spun. Astazi capitalismul nu mai funcţionează în principal cu ajutorul muncitorilor din fabrică, aşa cum ne-a arătat Marx. În capitalismul nou noi suntem cei care producem, prin Facebook şi alte mijloace de comunicare, un anumit subiect care munceşte cu postările, cu fricile şi cu timpul atârnat de calculator. Munca noastră nu mai trebuie să fie cea a creării de pantofi, cât a creării de afecte, de solidarităţi, de indignare, şi a unei poveşti coerente legate de o tragedie. „Eu sunt Charlie“ sau „Eu sunt Ahmed“ sunt moduri de a produce o relaţie faţă de sine. Sunt un apărător al valorilor europene ori, dimpotrivă, sunt un critic inteligent al acestei poveşti. Dar producţia de acest tip, fie ea critică, detaşată sau pur şi simplu repetitivă, este deja circumscrisă unui eveniment şi reacţiilor emoţionale ataşate. Muncitorii afectivi nu sunt aici doar consumatori de evenimente, cât ei devin creatori de sloganuri, de marfă comunicativă, pe care o produc în modul în care îşi arată ataşamentul faţă de echipa favorită sau de pantoful purtat pe stradă.
Muncitorul nou, din fabrica neoliberală, trebuie să fie implicat şi producător afectiv de marfă. În faţa calculatorului el este singurul responsabil pentru produsul lui. Are autonomie şi este liber să posteze sau nu. Ce era înainte, în fabrică, supraveghetorul procesului de producţie s-a transformat astăzi într-un facilitator. De pildă, Facebook îţi facilitează comunicarea ori televiziunea îţi facilitează schimbul de informaţie. Suntem înconjuraţi de facilitatori benigni care câştigă de pe urma serviciilor produse. Dar facilitatorii codifică produsele aruncate pe piaţă, le fac să corespundă cu anumite imperative legate de comunicare. Postările lungi de pe Facebook sunt de multe ori ignorate, iar informaţia la televizor trebuie ataşată unui format de comunicare. Muncitorii afectivi şi clasa care apropriază plusvaloarea emoţională – adică strigătul de indignare ori chemarea la luptă — sunt două structuri diferite ale capitalismului de astăzi.
Ce trebuie observat aici este că reacţiile la „Eu sunt Charlie“ au structura normativă a muncii în lumea capitalistă de astăzi. Ele pot fi enunţate oricând în intervalul de 24 de ore, pentru că timpul de lucru nu mai este normat după ritmul celor 8 ore de serviciu ori fabrică. Timpul liber şi-a pierdut din calitatea de liber, ori, mai bine spus, a fi liber înseamnă să reacţionezi acum la ce s-a întîmplat în Franţa. Ca munca de lungă durată care devine din ce în ce mai redusă, a spune ce gândeşti legat de Charlie este o muncă part-time, dar un part-time care a înghiţit ce era până acum a full-time job. Ca orice muncitor de part-time, speranţa celui care lucrează într-un schimb scurt este să producă ceva, o reacţie, o idee care să îl facă faimos, care să fie share-uită, ori expusă la televizor. Dorinţa de celebritate, de a fi expus, e un secret bine păstrat chiar şi pentru cei mai timizi ori mai critici care îşi neagă narcisismul.
Reacţia la evenimentele din Franţa trebuie, de asemenea, să fie parte a muncii de îmbunătăţire a personalităţilor noastre. Conservatorii îşi declamă oroarea faţă de tragedie şi sunt deja mai buni. Feminiştii ne spun cum femeile lipsesc de la manifestările de solidaritate şi ne arată cum putem deveni mai educaţi, mai emancipaţi, în proiectul de autoperfecţionare de gen. Marxiştii şi postcolonialii ne arată cum putem să fim mai buni dacă încercăm să ne focalizăm pe alte tragedii, care exprimă mai real structura dominantă a capitalului.
Ce se pierde mai întâi în cursurile de autoperfecţionare de pe Facebook este că, fără să ne dăm seama, am început să plătim pentru ceea ce era deja tradiţional considerat un loc de muncă. De pildă, din nou, muncitorii din fabricile secolului XIX nu plăteau din buzunar pentru locul de muncă. În schimb, în noua lumea nou-liberală, în faţa calculatorului plăteşti chiria pentru apartament şi pentru wi fi. Dacă te duci cu calculatorul la cafeneaua din colţ plăteşti de asemenea pentru locul de muncă, de unde vei produce indignările şi solidaritatea de pe Facebook. Condiţia casnicei, care a fost aspru criticată de feminism, a devenit o condiţie generalizată, în sensul că astăzi trebuie plătită chiria pentru o muncă neplatită. Munca afectivă de astăzi este lăsată fără plată, pentru că este luată de la sine ca fiind normală, ori făcută din plăcere. Sharuim pe Facebook astăzi aşa cum femeile spălau scutece pe vremuri, de plăcere.
În al doilea rând, ce se pierde în reacţiile generale de pe Facebook este că reacţiile în cor la „Eu sunt Charlie“ produc lumea nouă, care va veni, a capitalului nou. Conservatorii, marxiştii, liberalii şi alţii, deşi au poziţii politice diferite, în producţia lor de pe Facebook anticipează o transformare mai generală a lumii noastre. Munca plătită va deveni din ce în ce mai redusă. Asta nu se datorează unor indivizi răi care se află pe Wall Street sau în Palatul Parlamentului, cât structurilor sociale şi economice mai largi care ne fac să scriem indignaţi pe Facebook. Munca plătită, cum spune filosoful italian Paolo Virno, nu mai este un fir roşu al biografiei noastre, cât un episod. Plusvaloarea va fi extrasă cu bucurie din modul în care vom munci voioşi punând la lucru ce ne supără, ce ne face fericiţi, ce ne întristează. Sfârşitul unei societăţi a muncii nu înseamnă că nu vom munci mai cu spor sau cu mai multă îndârjire. Sfârşitul muncii plătite va însemna că vom munci cu plăcere, pentru că munca nu va mai fi remunerată ca salariu. Cu alte cuvinte, casnicele ridiculizate pentru lipsa lor de voinţă suntem astăzi noi, cei care ne îndârjim în jurul postărilor şi blogurilor care ne indignează.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper