De ce nu este Simona Halep number one?

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Dacă primul turneu de Mare Şlem al sezonului 2015, Australian Open, s-a încheiat, întrebările, disputele şi dilemele continuă să persiste. Dincolo de toate mirările şi paradoxurile posibile, pe noi, românii, fireşte, ne interesează să înţelegem de ce campioana noastră, Simona Halep, nu a reuşit să-şi depăşească rezultatul obţinut anul trecut, calificarea în sferturile de finală, şi de ce nu a putut să-şi onoreze statutul de cap de serie trei. În ţară, ieşirea prematură din cursă a sportivei române a generat o mare decepţie, iar unii fani au suferit la propriu, considerând că înfrângerea Simonei în faţa rusoaicei Makarova în faza ultimelor opt competitoare a însemnat o deziluzie sângeroasă. Drama nu a fost trăită doar de suporterii români, ci şi de comentatori cu greutate de pe piaţa internaţională. Fosta mare campioană a anilor 1990 şi începutul anilor 2000, americana Lindsay Davenport, în prezent antrenoare a surprinzătoarei Madison Keys, merituoasă semifinalistă la Australian Open în actuala ediţie, a declarat că pentru ea cea mai intensă decepţie a constituit-o eliminarea Simonei Halep în sferturile de finală.
Într-adevăr, depresie şi suferinţă pe toată linia. Natural, cea care a suferit cel mai mult a fost chiar „victima“ Ekaterinei Makarova, Simona noastră „naţională“ (folosesc formula fără pic de ironie!). Ce-i drept, spre lauda ei, Simonica nu şi-a permis false patetisme şi nici dezvoltarea unui disgraţios delir de persecuţie paranoidă, spunând că totuşi Melbourne 2015 nu a fost pentru ea un turneu rău, că rezultatul în sine este valoros şi că, desigur, se putea mai bine, dar realitatea a arătat că Makarova a fost mai bună. Fata noastră s-a dovedit mai echilibrată decât media fanilor isterizaţi, ceea ce în sine este o bilă albă pentru tânăra jucătoare de tenis. În fond, nimeni nu ştie mai bine decât ea ceea ce se întâmplă pe teren…
O reacţie de bun-simţ mi s-a părut că a avut marele antrenor american Brad Gilbert, omul care l-a reinventat pe Andre Agassi. Ei bine, Brad a declarat că Halep dovedeşte o anumită fragilitate psihică, ea neizbutind încă să dobândească acea constanţă mentală tipică performerelor din Top 3, deşi actualul clasament arată altceva.
Observaţia americanului este una întemeiată. Dacă vulnerabilitatea de ordin fizic de care „suferă“ Simona Halep este o realitate de evidenţă empirică, ea făcând cu greu faţă unor jucătoare înalte, masive şi puternice cum sunt Şarapova, Kvitova, Ivanovici, Makarova, Serena Williams etc., în schimb, aspectul fragilităţii psihologice este unul mai puţin evident. Dimpotrivă, ascensiunea rapidă a Simonei şi succesele ei obţinute în 2013 şi 2014 ne-au oferit imaginea unei supercampioane, fără milă şi fără regrete, o sportivă care atacă, învinge şi rezistă. Dar oare chiar aşa stau lucrurile?
În fond, cel mai important turneu câştigat de Halep este cel de la Doha, de tipul Premier Five. Iar turneul este unul mediu ca valoare. Rămân atunci competiţiile de Premier Mandatory şi Grand Slam ca adevărate teste ale performanţei. Or, în acest plan, lucrurile sunt complicate. Simona nu s-a impus nici la Madrid, care este turneu Mandatory, şi nici la Roland Garros, probă de Grand Slam. Ea a fost eliminată în semifinală la Wimbledon, alt turneu de Mare Şlem. Deşi extraordinară, calificarea ei în finala Turneului Campioanelor de la Singapore nu a condus-o şi la victorie… Prin urmare, românca s-a oprit mai mereu la un pas de trofeu, chiar dacă a fost mai aproape (Madrid, Roland Garros) sau mai departe (Singapore).
Toate aceste considerente, repet, observabile cu ochiul liber, îi dau dreptate lui Brad Gilbert. Simona Halep încă are nevoie de o maturizare mentală care să o fortifice pentru marile bătălii tenisistice purtate la vârful ierarhiei. În circuitul WTA sunt multe jucătoare foarte talentate, dar campioane cu-adevărat sunt foarte puţine. Soluţia este clară: talent plus tărie psihică egal supremaţie. Aici mai e de lucrat.
La tot ceea ce a spus Gilbert eu aş adăuga un aspect: pe undeva este normal ca Halep să nu fi integrat încă mental noul ei statut de superfavorită, faptul că a fost numărul doi mondial iar acum este pe poziţia a treia a WTA. Progresul ei a fost exploziv, a sărit practic de pe locul 70 mondial pe poziţia a doua într-un singur an. Iar acest salt s-a produs, dincolo de valoarea ei intrinsecă, de munca, talentul şi voinţa ei, şi graţie unui context favorabil. Jucătoarele aflate înaintea ei în clasament, dintr-un motiv sau altul, nu şi-au putut apăra punctele câştigate anterior, favoritele în turneele de Mare Şlem (şi la Roland Garros, şi la Wimbledon, şi la US Open, şi la Melbourne) au ieşit prematur din cursă pe partea Simonei de tablou, deci năvălnicia româncei în tenisul mondial are şi explicaţii de conjuctură. Sigur, fără noroc marile fapte nu se produc decât arareori. Dar norocul nu te ajută să te maturizezi, conştientizând ce înseamnă de fapt calitatea de lider. Dacă le baţi pe Şarapova şi Serena Williams şi ajungi înaintea lor în WTA Rankings, abia acesta este primul semn autentic de maturizare.
La toate aceste lucruri ar putea să reflecteze Simona Halep şi cei din stafful ei tehnic…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper