Dan Hăulică sau despre stilul înalt şi fastuos

Un articol de EUGEN SIMION

Dan Hăulică ar fi împlinit zilele acestea 83 de ani. La 80 de ani, când ar fi trebuit să-l sărbătorim la Academia Română, n-am putut să facem acest lucru pentru că s-au împotrivit confraţii lui, geloşi şi revendicativi. Încerc, acum, să-i fac un portret rapid.
Ca să fac acest portret, am răsfoit una dintre frumoasele lui cărţi, Nostalgia sintezei (1984). Frumoasă la propriu (adică o carte bine alcătuită, cu ilustraţii bogate, cu litera mare pe o foaie lucioasă, pe scurt, un obiect estetic) şi la figurat, frumoasă prin conţinutul ei. Despre ce scrie Dan Hăulică, un intelectual de rasă – cum se spune – , un spirit cu precădere oral, cu o fantezie bogată şi o arie de referinţe vastă – despre ce scrie, zic, omul acesta secret, cu ţinută? Scrie despre Grecia, despre Roma, despre clasicismul chinez, despre Dalí şi Turner pe care îl numeşte „un hyperborean Ulisse“ – un spirit, adică, voiajor prin furtunile şi ceţurile nordului –, în fine, scrie şi despre românul Horia Damian stabilit la Paris – un sculptor despre care îmi amintesc că Dalí a spus că are geniu. Hăulică zice despre el că impune o poetică a obiectului şi că obiectele sale sunt nişte catapetesme secţionate şi apoi reordonate în aşa chip că pot sugera unitatea mirifică a lumii. Îi cercetează într-o zi ilustraţiile la Ghilgameş şi descoperă surprins, printre „albastrurile coapte, magnific elocvente“, ecouri din frescele româneşti: „un galben de grâne româneşti“. Sunt surprins, la rândul meu, de aceste apropieri, ca şi de altele pe care le face în comentariile sale plastice acest critic cultivat, uşor preţios (dar nu până la a strica normalitatea simetriilor), un spirit barochist – mi s-a părut – care dă mereu o nobleţe în plus subiectului pe care îl prezintă, „îl căftăneşte“ – cum ar spune ştim noi cine.
I-am vizitat şi eu atelierul lui Horia Damian din Montparnasse şi am notat impresiile mele în Jurnalul parizian. Compar, acum, notele mele prozaice, rapide, cu însemnările fastuoase, ceremonioase ale lui Dan Hăulică, menite, parcă, să glorifice un talent şi să descopere în creaţiile lui, cum zice de altfel în articolul la care mă refer, metaforele absolutului. Să reţinem această formulă. Ea defineşte bine, am impresia, spiritul lui Dan Hăulică şi modul lui de a citi obiectul artistic. Caută în el tocmai aceste fatidice metafore ale absolutului, semne coborâte, cum zice tot el, din „noaptea albastră a lumilor infinite“… Şi, dacă se străduieşte să caute, le găseşte, trebuie să-şi potrivească stilul, să-i dea înălţime şi fast. Stilul înalt şi fastuos – aşa poate fi numit stilul labirintic, excesiv livresc, matein, încărcat ca o caravană orientală în drum spre Mecca, al acestui eminent critic plastic care a păstorit cam două, dacă nu trei generaţii de artişti plastici români.
Gustul lui, dacă îmi dau bine seama, era acela al unui modern vegheat de clasicităţi; modelul lui, în critica literară şi, în genere, în atitudinea faţă de artă, este
G. Călinescu, iar din cultura franceză, Paul Valéry. Pe acesta din urmă îl citează de multe ori când e vorba de spiritul european. Amintesc celor care nu ştiu sau care au uitat că ideea unui clasicism fundamental (un stil deasupra tuturor şcolilor şi stilurilor literare) vine, la G. Călinescu, de la Valéry. Nu ştiu dacă Dan Hăulică s-a revendicat în chip expres de la această tradiţie estetică, dar mie aşa mi se pare când citesc comentariile sale în care culturile se încrucişează şi modernii se odihnesc, în text, la umbra catedralelor medievale…
Am recitit, cu această ocazie, şi micul său eseu despre Durata franceză, scris în mai 1968. Este un elogiu al Franţei, o ţară, zice el – reluând o metaforă din Curtius –, a vârstei adulte. Se plimbă într-o zi de iarnă prin Cartierul latin cu René Huyghe şi, ajungând pe strada Saint Jacques, îi pare că ea vine de departe, „din depărtări auguste ale istoriei“… Franţa, mai zice criticul plastic român, are gustul lucrului „bine făcut“, gustul pentru perfecţiune. În locul originalităţii, ea optează pentru perfecţiune, chiar şi în curentele de avangardă care, se ştie, „deparazitează“ totul în artă. Nu chiar tot, dovedeşte Hăulică, gândindu-se, probabil, la faptul că negaţia artei se transformă inevitabil, când este vorba de creaţia autentică, într-o artă a negaţiei, după vorba lui Paulhan…
Mă opresc aici. Schiţa de portret, pe care voiam s-o fac acestui intelectual subţire, estetizant, a luat altă direcţie. L-am simpatizat de la început pe Hăulică, de când l-am auzit prima oară într-o reuniune a tinerilor scriitori, pe la începutul anilor ’60. Vorbea altfel decât cei care dominau atunci cu vocea lor mânioasă, ameninţătoare, proletară, asemenea reuniuni. Vorbea altfel pentru că gândea altfel. Şi gândea bine, gândea în sensul artei. Discursul lui era, în genere, lung, bogat împodobit, cu trimiteri provocatoare, derutante şi cu imagini surprinzătoare. I-am urmărit de mai multe ori intervenţiile la UNESCO, unde a stat mulţi ani ca ambasador al ţării noastre şi unde se bucura de o mare stimă şi simpatie. Se simţea în largul lui, „durata franceză“ îl primise, îl adoptase. În lunga bătălie pentru autonomia esteticului, periodic pusă în discuţie, abandonată, reprimată chiar (ultima oară în anii ’90), Dan Hăulică n-a făcut eroarea – pe care au făcut-o mulţi confraţi – să creadă că, după Revoluţie, politicul ia locul esteticului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper