Crossover la Ateneu

Un articol de COSTIN POPA

Un termen a cărui semnificaţie s-a extins în zilele noastre către definirea asocierii în concert a două genuri de voci radical diferite, de operă şi, în special, de rocker. Demersul nu este nou. Poate că duo-ul Montserrat Caballé – Freddie Mercury a deschis drumul, au urmat Luciano Pavarotti – Zucchero (şi alţii), Angela Gheorghiu – Sting, Felicia Filip – Iris şi câţi or mai fi fost. Produsul poate fi acceptat sau nu. Puriştii conservatori ai ambelor tabere trebuie să fie prea deschişi şi dornici de inovaţii ca să se declare de acord cu şocanta apropiere. Mai mult decât atât, chiar auditoriumurile muzicii clasice rareori sunt dispuse la compromis.
Filarmonica „George Enescu“ a făcut recent un pas curajos chiar în sanctuarul care este Ateneul Român, poate sesizând şi că a fost vorba de o premieră mondială. Într-adevăr, opera şi fado-ul nu au mai fost alăturate nicăieri în lume până acum, cu excepţia primelor încercări, de la Iaşi şi Sibiu. Cântul liric şi cel popular portughez au fost conexate ţinând cont de anumite filoane ideatice care le străbat. Despre operă nu trebuie nimic detaliat. Dar fado este expresia tristeţii şi melancoliei, dorului şi însingurării, sentimente universale, profund rezonante şi în melosul naţional lusitan.
Condiţiunea sine-qua-non pentru reuşita asocierii este interpretarea de către voci speciale. La Bucureşti, în două serate consecutive, ca şi anterior în ţară, vocea de operă a fost renumita soprană Elena Moşuc, belcantistă mondial recunoscută. Portughezul Gonçalo Salgueiro i-a dat replica pentru o parte a programului, afişând reale calităţi de showman, cu trăire pasională şi rostire ardentă în fado. De fapt, fenomenul crossover propriu-zis a venit doar prin două duete, Barco negro de Jean-François Taillard şi Coimbra de Raul Ferran/Jordan Gudefin, în care glasul de fluiditatea şi dulceaţa mierii al Elenei Moşuc a învăluit în armonice preţioase vocea de dizeur a partenerului.
Riscantă a fost însă asocierea celor două timbruri într-un teritoriu sacrosanct, cel de operă, prin Brindisi din Traviata de Verdi, oferit ca bis. Chiar dacă se poartă (Sting s-a chinuit în duetul Là ci darem la mano din Don Giovanni de Mozart, alături de Angela Gheorghiu), cred că important este aportul prioritar pe care trebuie să-l dea calitatea şi emisia unei voci de operă în alăturarea cu glasul de altă factură, doar într-o pagină specifică acestuia din urmă. Aşa cred că trebuie înţeles crossover. Altminteri, alterările nu servesc nimănui.
Expunându-şi admirabilele calităţi de gen, Gonçalo Salgueiro a mai cântat Naufragio de Alain Oulman/Jean-François Taillard, Ai vida de Jorge Fernanda/Jean-François Taillard şi, lăudabil pentru el, Ciobănaş cu trei sute de oi în română şi portugheză, un bis care a sensibilizat publicul. Microfonul l-a ajutat pe toată linia, până şi soprana l-a folosit pentru echilibrare sonoră, deşi publicul nu este obişnuit s-o asculte astfel.
În ceea ce priveşte secţiunea clasică a afişului, sigur că atracţia principală a fost prezenţa Elenei Moşuc, care însă şi-a redus prestaţia la doar două pagini de arii verdiene, mai întâi recitativul Surta è la notte, cavatina Ernani! Ernani, involami şi cabaletta Tutto sprezzo din Ernani, apoi boleroul Elenei Mercè, dilette amiche din Vecerniile siciliene. Păcat! Noroc că a acordat ca bis aria Magdei Chi il bel sogno di Doretta… din La Rondine de Puccini.
Elena Moşuc şi-a expus cu strălucire atuurile care au făcut-o celebră, glasul rotund şi consistent timbrat, frazarea impecabilă, agilităţile acute preluate spectaculos, modelarea în expresivitate a desenelor melodice şi accentele care au restituit paginilor verdiene întregul lor sens. Seara a doua a adus şi mai mult aplomb în cântul sopranei, îndeosebi în aria din Ernani.
Realmente ca un vis au sunat lanţurile interminabile de pianissime înalte (Do natural, Si bemol) ale ariei pucciniene, fabulos de aerisite şi plutitoare, ca nişte mângâieri de pană măiastră.
Programul a fost un fel de mixtum-compositum, a cărui structură a balansat mai mult către ansamblurile Filarmonicii, decât către vedeta Elena Moşuc. Pagini orchestrale (uverturile Forţa destinului şi Vecerniile siciliene de Verdi, Intermezzi din Cavalleria rusticana de Mascagni şi Manon Lescaut de Puccini, Suita nr. 1 din Carmen de Bizet), au alternat cu coruri (Evviva!… beviam! din Ernani, Vedi le fosche notturne din Trubadurul şi Va, pensiero din Nabucco de Verdi, Corul mut din Madame Butterfly de Puccini, Les voici din Carmen), sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea, corul fiind pregătit de Iosif Ion Prunner. Ciudată a fost includerea în program a corului mut, o pagină mai mult legată de atmosfera de spectacol, decât propice unei reproduceri în concert. Poate de aceea s-a recurs la o surprinzătoare variantă vocalizată, nicidecum „a bocca chiusa“, cum a notat Puccini.
Prezenţa la pupitru a lui Gabriel Bebeşelea a adăugat importantă valoare serii. Tânărul dirijor posedă o solidă cultură conceptuală de stil, demonstrată în primul rând prin echilibrul tempilor şi sonorităţilor. Este un tălmăcitor riguros, care prestabileşte planurile, aşa încât orchestra le urmează întocmai, şeful ei rămânând să se preocupe de întreg. Gestica nu pare expansivă decât în puţine momente, dar concentrarea, eficienţa sunt maxime, în condiţiile unor lecturi clasice, deloc licenţioase, venite direct din spiritul partiturilor. Instrumentiştii Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „George Enescu“ (în tutti sau individualizări) au găsit în prima seară una dintre cele mai bune prestaţii ale lor în teritoriul liric, cu sunet păstos şi omogen. Poate unele extrapolări de forţă s-au distins în ziua a doua, depăşind sonorităţile corului care, şi aşa, s-a simţit adesea incomodat de abordările de operă.
Judecând după succesul general de public al celor două concerte de abonament, reuşita a fost clară. Mă întreb dacă poezia nu şi-ar găsi locul într-un asemenea demers crossover, pentru un viitor show într-un alt spaţiu…

Untitled-1

Un comentariu pentru “Crossover la Ateneu”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper