Creatorii din muzee

Pentru cei care sunt la curent cu legile lui Murphy, desigur, nu este o noutate celebra lege a leucoplastului, care spune că sunt două feluri de leucoplast: cele care nu se lipesc şi cele care nu se (mai) dezlipesc. Parafrazând această celebră zicere, aş spune că există două feluri de muzeografi: cei care sunt lipiţi de muzee, pe viaţă, indiferent cât de mult lucrează în asemenea lăcaşuri, şi cei care nu se vor putea, niciodată, ataşa muzeelor, chiar dacă ar lucra toată viaţa acolo. Ca şi în cazul atâtor alte profesii, a fi muzeograf este nu doar o simplă ocupaţie, este o vocaţie.

 

Termenul muzeograf este o invenţie relativ recentă. Acum un secol nu era încă în uz în România. Cei care lucrau în muzee se numeau custozi. Alexandru Tzigara-Samurcaş a avut meritul de a-l introduce în limba română, preluându-l din franceză. În limba engleză cuvântul nu există nici astăzi, deşi l-am auzit folosit, dar numai de către nebritanici. Un englez nu va spune niciodată museographer, ci doar curator (pentru cel care lucrează ca muzeograf într-un muzeu sau pentru cel care „îngrijeşte“, adică organizează o expoziţie), custodian (pentru cel care are grijă de o colecţie în cadrul unui muzeu) sau museologist (pentru cel care este specialist în ştiinţa muzeelor, indiferent unde lucrează). Româna, fiind o limbă generoasă, a preluat, pe lângă mai vechiul „muzeograf“, care se referă la oamenii care lucrează în muzee ca personal specializat în realizarea de expoziţii, şi pe cel de „curator“, utilizat mai ales în cazul celor care organizează expoziţii de artă contemporană, deşi termenul tinde să fie utilizat, în tot mai mare măsură, pentru toate situaţiile în care cineva realizează o expoziţie; este, aşadar, autorul, organizatorul sau creatorul unei expoziţii. Până în 1990, toate persoanele care aveau studii superioare şi lucrau în muzee, ca personal specializat, erau încadrate drept muzeografi. Din 1990 încoace lucrurile au început, încet-încet, să se diversifice. Au apărut mai întâi cercetătorii. În muzeele din România motivul pentru care a apărut această categorie de personal nu are nici o legătură cu specificul muncii. Până în 1990, toţi muzeografii aveau datoria de a se ocupa, în afară de activitatea de îngrijire a colecţiilor şi de organizare a expoziţiilor, şi de cea de cercetare – activitate care trebuia să aibă o legătură cu specificul colecţiilor muzeului (cu alte cuvinte nu era normal ca într-un muzeu de ştiinţe ale naturii cineva să se ocupe de cercetări arheologice). Dar, într-un muzeu de istorie (mai ales dacă era vorba despre un muzeu judeţean), exista suficient de multă libertate pentru ca un muzeograf să facă cercetări şi în domeniul arheologiei, şi în cel al istoriei moderne ori chiar al etnografiei sau al artei. Motivul apariţiei categoriei cercetătorilor în muzee este legat de un cu totul alt rezon: banii! În institutele de cercetare salariile cercetătorilor erau mai mari decât cele ale muzeografilor, care făceau şi ei cercetare, dar această activitate nu le era recunoscută şi pecuniar. Prima breşă în sistemul de resurse umane a fost făcută la Muzeul Astra, unde s-au creat primele posturi de cercetători, retribuite ca atare. Apoi sistemul s-a extins în întreaga ţară. În mai toate muzeele au apărut posturi de cercetători care sunt plătiţi după grilele existente în sistemul de cercetare (ceva mai generoase pentru aceste persoane decât pentru muzeografi). Iniţial nimic nu s-a schimbat în activitatea cotidiană din muzee. Cercetătorii făceau acelaşi lucru ca şi muzeografii, doar că erau mai bine plătiţi. Cu trecerea anilor au apărut şi diferenţe în cadrul activităţii curente: cercetătorii au început să se ocupe din ce în ce mai puţin de colecţii şi de organizarea de expoziţii, fiind, în schimb, plecaţi ceva mai des în activităţi de cercetare pe teren (mai ales în cazul arheologilor şi al antropologilor sau al etnologilor), în vreme ce muzeografii, deşi nu sunt scutiţi de cercetare sau, în orice caz, nu li se interzice să se ocupe de cercetare fundamentală sau aplicată, au mai ales îndatorirea de a organiza expoziţii.

Tot în prima jumătate a deceniului al zecelea din secolul trecut, au început să apară şi alte funcţii în muzee, în afară de cele obişnuite deja, de muzeografi, cercetători, conservatori, restauratori (aceştia din urmă putând fi cu studii medii sau cu studii superioare). Astfel, au fost angajaţi educatori, specialişti în relaţii publice, arhitecţi, artişti, sociologi, psihologi, ingineri etc.; practic, pentru că spectrul muzeelor este tot atât de larg cât este de diversă lumea, categoriile de specialişti din muzee sunt la fel de diverse. Dar activitatea este, în mare, descriptibilă în acelaşi lanţ: cei care lucrează în muzee adună anumite bunuri culturale, le cercetează, le expun şi le pun în valoare pentru public. Aşa cum am mai spus cu un alt prilej, în ultimă instanţă muzeele nu „vorbesc“ despre obiecte, ci despre oamenii care le-au creat sau care le-au descoperit şi despre felul în care acei oameni au interacţionat cu obiectele în cauză ori cu fiinţele expuse. Dar lucrul cel mai interesant la muzee este, de fapt, tocmai această „vorbire“; cu alte cuvinte, ceea ce este cu adevărat valoros la un muzeu nu este atât bunul cultural în sine, ci modul în care acesta este pus în valoare (poate părea ciudat ceea ce spun, dacă vă gândiţi la opera de artă preţuită la multe sute de milioane de euro sau chiar, la propriu, nepreţuită; totuşi, dacă ar lipsi viziunea celor care ştiu şi pot să pună în lumină acea operă de artă, există o mare şansă ca modul de înţelegere a operei în sine să se schimbe din perspectiva publicului). Punerea în valoare este, în sine, un act de creaţie, pentru că implică originalitatea muncii intelectuale pe care o face personalul din muzeu, fie că este vorba despre cercetători, muzeografi, educatori, designeri ş.a.m.d. – ceea ce face ca rezultatul să fie ceea ce, în termeni strict legali, se numeşte operă de creaţie intelectuală. Ceea ce vreau să spun, şi nu este pentru prima oară când fac acest lucru, este că, în ultimă instanţă, expoziţiile muzeale trebuie tratate precum orice alte opere de creaţie intelectuală.

Ei bine, din păcate nu toată lumea ar fi de acord cu această afirmaţie. Şi trebuie să adaug că nici măcar muzeografii înşişi nu sunt pe deplin conştienţi de acest lucru. Nu se gândesc la ei înşişi ca la nişte creatori, deşi nu ar refuza acest statut oricărui artist. Unii îşi imaginează că numai cel care face designul unei expoziţii ar putea fi considerat creator, dar lucrurile nu stau aşa. Întregul mesaj al unei expoziţii este, în realitate, un act de creaţie. Societatea românească nu percepe, din păcate, lucrurile astfel. Şi avem, tot din păcate, un exemplu concret în ceea ce constituie cel mai recent subiect dezbătut în piaţa culturală românească: proiectul de lege privind taxa de timbru cultural. Deşi muzeele urmează să fie taxate (ori, ca să fiu mai exact, publicul muzeelor), fiind, aşadar, recunoscute ca instituţii producătoare de cultură, muzeografii nu vor beneficia de sumele strânse, pentru că nu sunt recunoscuţi drept creatori individuali. Nu vi se pare că este o contradicţie aici? Adică instituţia produce acte de cultură printr-un fel de „imaculată concepţie“ colectivă, un brain storming total, un efort colectiv generalizat, dar nici unul dintre cei care participă la acest efort nu este, în sine, creator? Din punctul meu de vedere, un asemenea mod de gândire este pur şi simplu aberant. Evident, este nevoie ca primii oameni care să înţeleagă acest lucru să fie chiar cei care sunt creatorii din muzee. Nu mă imaginez în postura lui Marx, spunând colegilor mei că nu au de pierdut decât lanţurile dacă vor înţelege ce spun, dar, sincer, sper că, mai devreme sau mai târziu, întreaga societate îşi va schimba modul în care priveşte breasla celor care lucrează în muzee, indiferent dacă este vorba despre cercetători, muzeografi, arhitecţi sau educatori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper