Construcţia europeană prin muzee – la firul ierbii

Dacă vrei să pleci din Bucureşti ca să vizitezi Muzeul celor Trei Ţări, din Lörrach, cel mai simplu este să te urci într-un avion al companiei maghiare Wizzair (unde personalul navigant vorbeşte româneşte), până la aeroportul Basel/ Mulhouse/ Freiburg; de fapt, aeroportul se află pe teritoriul Franţei, în comuna Saint Paul. De acolo iei un autobuz care te duce până în Elveţia, la gara centrală din Basel, de unde un tren te va aduce, în 25 de minute, în oraşul german Lörrach. Muzeul nu este prea departe de gară. De altfel, nimic nu pare prea departe în acest colţ sudic al văii Rinului Superior. Din punctul cel mai înalt al oraşului poţi să vezi o aglomerare urbană de aproape 600.000 de locuitori. De sus graniţele sunt imperceptibile. Numai un cunoscător poate să îţi spună care cartiere din această conurbaţie, al cărui centru se află în Basel, sunt în Elveţia, care în Franţa şi care în Germania. Fiecare cetăţean din regiune încearcă să se descurce cât mai bine în condiţiile date. Ideal, aşadar, este să locuieşti în Franţa, să lucrezi în Elveţia şi să îţi faci cumpărăturile săptămânale în Germania. Fie că reuşeşti ori nu acest lucru, pentru cineva care trăieşte în acest pol urban este absolut firesc să vorbească la fel de bine în franceză şi în germană. Oamenii trec zilnic graniţele, traversând sau nu Rinul. Vameşii mai opresc, din când în când, câte un automobil care cară marfă, dar posesorii de autoturisme nu sunt deranjaţi. Când am plecat din Lörrach în maşina directorului muzeului am trecut graniţa, mai întâi în Elveţia, apoi am reintrat în Germania, am ajuns în Franţa, după care am trecut, din nou, frontiera, în Elveţia şi m-am urcat în avion. Era drumul cel mai scurt. Totul pare normal şi simplu acum. Dar lucrurile s-au schimbat astfel abia în ultimii patru ani, după ce Elveţia a fost admisă în Spaţiul Schengen. În fapt, nouă, europenilor, ne-a trebuit un secol ca să ne întoarcem la normalitatea de dinaintea începerii Marelui Război – cum mai este denumit, încă, în Franţa sau în Regatul Unit, Primul Război Mondial. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea trecerea graniţelor se făcea fără paşapoarte şi fără vize. Vama exista, desigur, şi vameşii aveau grijă să îşi ia parte din partea care le revenea de drept autorităţilor. Dar circulaţia persoanelor era liberă. Apoi au apărut paşapoartele. Lucrurile s-au îngreunat, dar nu suficient cât să îi descurajeze pe călători. Războiul a dus la blocarea drumurilor şi la închiderea graniţelor. Chiar şi după 1918 elveţienii şi francezii au încercat să îi oprească pe germani să vină în ţările lor, din cauza gravei crize economice prin care trecea Republica Germană. Apoi cel de al Treilea Imperiu German a făcut tot mai dificilă ieşirea din ţară pentru propriii cetăţeni. Sârma ghimpată a început să marcheze frontierele. Situaţia nu s-a schimbat imediat după 1945, libera mişcare a oamenilor, chiar şi a localnicilor – ca să nu mai vorbim de străini –, fiind grav afectată. Pax americana instalată după război a început să se facă simţită destul de încet, până când europenii şi-au luat din nou soarta în propriile mâini. Aerul de libertate instaurat după Căderea Zidului şi care a marcat începutul reunificării Germaniei (der Deutsche Wiedervereiningun, de care germanii sunt şi azi atât de mândri!) a adus o oarecare uşurare pentru cetăţenii elveţieni, germani şi francezi, dar, cum spuneam, abia intrarea Elveţiei în Spaţiul Schengen a normalizat situaţia.
Acum, pentru oamenii care trăiesc la intersecţia graniţelor celor trei ţări, devine tot mai limpede că, indiferent de limba maternă şi de cetăţenie, viaţa lor se desfăşoară în acelaşi spaţiu geografic, istoric şi cultural. Este o realitate pe care nu o mai pot eluda. La acest lucru s-a gândit şi directorul muzeului din Lörrach, capitala districtului cu acelaşi nume, aflat în fostul Mare Ducat din Baden. Oraşul nu este la fel de celebru ca vecinul său elveţian, din care, din punct de vedere urbanistic face, de fapt, parte. În schimb, este cunoscut celor care lucrează în industria alimentară, pentru că toată ciocolata care se vinde în lumea întreagă sub marca Milka se fabrică în această localitate (de către concernul Mondelçz International). Şi mai e ceva: în anul 1848, timp de două zile, din aşa-numita Revoluţie din Martie, Lörrach a fost capitala efemerei republici germane.
Markus Moehring a devenit directorul muzeului local din Lörrach în 1991, la magica vârstă de 33 de ani. Absolvent de istorie, făcuse un stagiu îndelungat de pregătire la Muzeul Henry Ford din Dearbon, Michigan. Cu ideile îndrăzneţei muzeografii americane şi cu entuziasmul specific vârstei a înţeles repede că muzeul pe care îl conducea avea o identitate confuză şi prăfuită; a întrezărit realitatea culturală a regiunii Rinului Superior atunci când a iniţiat primul proiect comun, cu muzee din Germania şi Elveţia, în 1995. Imediat după aceea a început, în fruntea unei echipe care a crezut în conceptul său, o campanie constantă de achiziţii muzeale în toate cele trei ţări şi în 2002 a vernisat prima expoziţie permanentă dedicată istoriei regiunii. A pornit, apoi, la înfiinţarea a două reţele care cuprind instituţii din cele trei ţări: Reţeaua Muzeelor şi Reţeaua Societăţilor de Ştiinţe Istorice. Muzeul pe care îl conduce a devenit liderul evident al celor două reţele, care includ deja peste 300 de membri, unele dintre instituţii aflându-se la o distanţă de peste 100 de km. După o experienţă solidă, acumulată în două decenii, a reuşit să convingă municipalitatea ca în anul 2012 să schimbe denumirea lăcaşului de cultură în Muzeul celor Trei Ţări. În momentul de faţă preocuparea colectivului destul de puţin numeros pe care Moehring îl conduce este aceea de a pune în valoare patrimoniul comun al regiunii, sub deviza 3 ţări, 2 limbi, 1 muzeu. Evident, au fost accesate fonduri europene, iar instituţiile muzeale din reţea contribuie, după puterile lor, la finanţarea acţiunilor comune.
Expoziţia permanentă, întinsă atât cât permite spaţiul clădirii în care muzeul funcţionează din 1978 încoace, începe cu o prezentare a ecosistemului – care dovedeşte unitatea formelor geologice, a florei şi a faunei din regiune, şi continuă cu doar câteva vitrine conţinând artefacte descoperite în cercetările arheologice, cu referire la preistorie. Partea de istorie a expoziţiei începe, însă, cu o ruptură cronologică. Primele trei vitrine prezintă doar obiectele fetişizant identitare ale celor trei naţiuni şi continuă cu un fir istoric prezentat de-a îndărătelea: dinspre prezent spre trecut. Justificarea este simplă: publicul începe vizita cunoscând realitatea de azi, în care întreaga regiune este segmentată, politic, între cele trei state. De aici, încet, încet, vizitatorii sunt purtaţi, cu fiecare pas, spre trecut, căutând explicaţii pentru realitatea de azi. După o întoarcere la începuturile istoriei, expoziţia se încheie, brusc, cu o privelişte spre viitor. Vizitatorii se pot aşeza pe nişte şezlonguri, încercând să privească înspre posibilele imagini ale viitorului.
Muzeul este asumat misionar. Pentru cei care l-au conceput şi care îl susţin – în fapt, intelectuali din cele peste 300 de instituţii care fac parte din Reţea – Uniunea Europeană este un proiect necesar. Autorii nu îşi pot imagina viitorul altfel decât în interiorul casei comune europene. Numeroasele programe educaţionale ale muzeului sunt concentrate pe acest deziderat. Întregul muzeu este o amplă pledoarie pentru o Europă a păcii şi a unităţii, a libertăţii şi a democraţiei.
Sigur că, după vizitarea muzeului, m-a apucat nostalgia după meleagurile natale. Mi-am şi imaginat o înfrăţire adevărată, oglindită în tematica expoziţiilor permanente, în cercetări şi achiziţii comune, în programe educaţionale comune (nu doar în schimb de vizite şi de mici expoziţii temporare) pentru muzeele de pe coasta Mării Negre, de la Histria până la Varna, sau pentru muzeele din oraşele-surori Silistra şi Călăraşi, Giurgiu şi Ruse, Calafat şi Vidin; se pot imagina solide programe comune ale muzeelor din Timişoara şi Belgrad, cu o reţea întinsă în tot Banatul – românesc şi sârbesc, deopotrivă; pot colabora constant muzeele din Oradea şi Debrecen, cele din judeţul Satu Mare cu cele din judeţul Szabolcs-Szatmár-Bereg; se pot crea reţele muzeale trainice în Maramureşul istoric şi în Bucovina istorică; iar muzeele din Chişinău şi Iaşi pot crea un pol cultural care să aibă o reală însemnătate socială. Evident, ar fi nevoie şi de dorinţa vecinilor noştri de a lucra împreună, pentru a pune în valoare un patrimoniu comun. Din experienţa de la Lörrach am învăţat însă că dacă muzeografii ar fi aşteptat ca iniţiativa să le aparţină politicienilor, până azi nu s-ar fi întâmplat nimic. A fost nevoie de o voinţă comună a specialiştilor din muzee pentru ca politicienii din cele trei ţări să înţeleagă că pe seama acestor idei îşi pot clădi, şi ei, propriile cariere şi se pot împăuna cu realizările acumulate. Aşadar, într-o vreme în care Ucraina este târâtă într-un război tot mai sângeros cu vecina Rusie, într-o perioadă bântuită de golăniile populiste ale unui Orbán sau Ţipras şi în care electoratele votează, cu inconştienţă, soluţii politice de bâlci, este nevoie de clarviziunea celor care înţeleg, cercetând patrimoniul comun, că nu este nevoie să inventăm roata: trebuie doar să privim, cu încredere, peste graniţele trasate în ultimele două secole de războaie, pentru a construi, de la firul ierbii, Europa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper