Clujul cultural

Un articol de IONUŢ VULPESCU

 

Nu fac parte dintre cei care cred că viaţa culturală, viaţa publică în general, a României se reduce la Capitală. Şi asta nu doar din cauză că nu sunt născut în Bucureşti.

Este adevărat că, spre deosebire de Italia sau de Germania, ţări în care se poate vorbi de un pluricentrism cultural de esenţă istorică, în România rolul Capitalei, atât în procesul de construcţie politică a statului, cât şi în cel al unificării culturale, a fost predominant. Din acest punct de vedere, modelul evident urmat de noi a fost cel al Franţei, al cărei sprijin pentru crearea României moderne este deja binecunoscut. Ardeleanul Ioan Slavici a spus-o în mod răspicat: „Pentru toţi românii, soarele <culturii, se-nţelege – n.m.> de la Bucureşti răsare!“.

Însă, după Marea Unire din 1918 (de al cărei centenar ne apropiem), chiar dacă Bucureştii şi-au menţinut şi consolidat statutul de capitală politică şi economică, au apărut şi s-au reafirmat, cum era şi firesc, alte centre culturale şi economice. Iaşii, „această Florenţă a noastră“, cum spunea G. Călinescu, şi-au recăpătat condiţia de oraş cultural, Clujul – în primul rând datorită Universităţii „Regele Ferdinand“ – a ocupat imediat un loc de frunte între centrele româneşti, Cernăuţii, Chişinăul, Braşovul, Craiova, Timişoara sau Brăila nerămânând mai prejos. Universităţi, reviste de cultură, scriitori, cercuri literare şi artistice, teatre şi orchestre filarmonice creionau deja, la finele anilor ’30, un peisaj cultural divers, care corespundea multiculturalismului României Mari, stat în care 25% din populaţie era alcătuită din minorităţi.

Centralismul comunist a frânat, cumva, cam până în anii ’70, deplina afirmare a altor centre culturale şi economice. Ea a început să se producă în ultimii ani ai regimului comunist, într-o mişcare care, în dimensiunea ei culturală, a avut o netăgăduită tentă de opoziţie faţă de centralismul dictaturii cuplului Ceauşescu. După 1989, nimeni nu a mai frânat (re)afirmarea centrelor culturale şi economice ale României, într-un proces de regăsire a unităţii în diversitate şi de valorificare (inclusiv turistică) a specificului fiecărei regiuni româneşti.

În urmă cu puţin timp, am avut privilegiul de a fi oaspetele unuia dintre cele mai puternice centre culturale ale României de azi: municipiul Cluj-Napoca. Am participat la inaugurarea unei impresionante expoziţii, Aurul şi argintul antic al României, găzduită de Muzeul de Artă, expoziţie care ea însăşi depune mărturie despre bogăţia culturală răspândită în ţară, întrucât exponatele provin din mai multe muzee româneşti, din toate provinciile istorice.

A fost un regal, începând cu calitatea excepţională a expoziţiei. Aceasta (organizată de Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Istorie a României) urmează, de altfel, să mai fie vernisată în alte oraşe ale ţării, dând astfel ocazia unui număr cât mai mare de români să o viziteze. Nu în fiecare zi se întâmplă să poţi vedea la un loc obiecte expuse pentru prima dată – asupra motivelor pentru care au fost ţinute în depozite ar trebui o discuţie separată –, capodopere ale patrimoniului naţional şi mărturii ale civilizaţiei materiale şi spirituale de pe întreg teritoriul României. Nu în fiecare zi se întâmplă să poţi contempla obiecte de aur şi argint, din preistorie şi până în Antichitatea târzie, care provin exclusiv de pe meleagurile pe care trăim şi astăzi. În fine, expoziţia a plasat (printr-un efort ştiinţific remarcabil al curatorilor) fiecare exponat în cadrul în care a fost descoperit, trasând astfel o „hartă“ a devenirii civilizaţiei pe teritoriul românesc.

Dar nu numai expoziţia a fost remarcabilă. Tot Clujul cultural este reconfortant prin înaltul nivel de performanţă şi prin civilizaţia raporturilor inter-umane.

Un aspect remarcabil pe care l-am observat – şi m-a încântat – la vernisajul expoziţiei a fost solidaritatea intelectuală (pe deasupra deosebirilor fireşti, ideologice şi ideatice, dintre oamenii de cultură) şi interfaţarea instituţiilor culturale clujene. La Muzeul de Artă au venit critici şi istorici de artă, istorici şi arheologi, profesori la Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai“, scriitori, artişti. Oameni care comunică, au permanente raporturi profesionale, colaborează instituţional şi personal. Este un exemplu remarcabil de urbanitate şi de spirit european, prin care Cluj-Napoca se evidenţiază în avangarda reformei culturale a României.

Seara, am avut plăcerea de a viziona o montare a clasicei opere Aida, de Giuseppe Verdi, la Opera Română din Cluj, spectacol care a deschis actuala stagiune şi care se bucură de binemeritate elogii.

Autonom, în competiţie cu celelalte centre româneşti de tradiţie, Cluj-Napoca are nu numai performanţe, ci şi o reală diversitate culturală, nemaivorbind de faptul că există şi destule instituţii culturale de limbă maghiară, care se adresează concetăţenilor noştri aparţinând acestei puternice minorităţi.

A doua zi, am avut o întâlnire la fel de reconfortantă la Filiala Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca. Ştiam că Filiala Cluj este, după filialele bucureştene, cea mai puternică din România, numărând, încă din anii ’50-’60, nume de prestigiu ale literaturii române, de la Lucian Blaga şi Ion Agârbiceanu la Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Ion Mureşan, Adrian Popescu, Marta Petreu, Irina Petraş (preşedinta filialei), Horia Bădescu, Ion Pop, Ion Vartic, Mircea Popa, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu şi multe alte nume binecunoscute cititorilor. Însăşi clădirea care adăposteşte, deasupra Librăriei Universitare, sediul filialei are o semnificaţie istorică, întrucât acolo îşi au sediul şi câteva din revistele clujene, adică Steaua (al cărei rol în desprinderea literaturii noastre de realismul socialist a fost considerabil) şi Tribuna (care rămâne un nume de rezonanţă istorică). M-am simţit mai mult decât emoţionat să păşesc prin acele încăperi în care au răsunat vocile atâtor scriitori fundamentali ai literaturii noastre şi să văd pe pereţi portrete ale autorilor pe care i-am învăţat în şcoală. Convorbirea cu amfitrionii a fost, de asemenea, un nesperat cadou pe care l-am primit, căci am avut convingerea că literatura română nu numai că merită susţinută mult mai insistent de către stat, ci şi că investiţia în literatură, în cultură, poate aduce României beneficii considerabile. Am discutat despre proiecte, despre dificultăţile cu care se confruntă breasla scriitorilor, dar şi despre evenimentele culturale pe care aceasta le organizează şi le oferă, an de an, cititorilor: Colocviul „Starea prozei“, Salonul de Carte „Transilvania“, Rondul scriitorilor şi, mai ales, Festivalul Naţional de Literatură.

Deasupra tuturor acestor instituţii, evenimente şi fenomene culturale se zăreşte, ocrotitoare, umbra instituţiei-mamă, care este Universitatea „Babeş-Bolyai“. Muzee, teatre, biblioteci, edituri: toate sunt legate, în Cluj-Napoca, de Alma Mater Napocensis. Oamenii de cultură au studiat aici, predau aici, conferenţiază şi expun. Universitatea este, fără discuţie (mai ales în condiţiile diminuării activităţii industriale), centrul oraşului şi emblema lui indelebilă.

Aş remarca – pentru că mă preocupă, dar şi pentru a nu se confunda acest tablou al Clujului cultural cu un encomion – şi o anume absenţă. Este vorba de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. Faptul că însăşi expoziţia pe care am vernisat-o a fost găzduită nu de acest muzeu, ci de Muzeul de Artă, deşi ea are în principal o dimensiune istorică, vorbeşte despre această absenţă.

Mi s-a confirmat, astfel, convingerea pe care mi-am format-o în ultimii ani, şi anume că Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, pe lângă anumite probleme obiective (legate de sediu şi de dotarea materială) se confruntă, inexplicabil, cu o anumită criză de identitate. Ideologizat, în ultimul deceniu ceauşist, pentru a exprima tezele oficiale cu privire la istoria mai veche sau mai nouă a României, muzeul nu pare a-şi fi găsit calea către o nouă identitate. Care implică înfăţişarea întregului tezaur istoric al Transilvaniei, provincie românească, dar cu un trecut istoric multicultural, de care nu profităm pe cât de mult am putea s-o facem. Sunt convins că Muzeul se poate reinventa, şi poate oferi Clujului cultural un reper important, şi un punct de atracţie.

Căci, dacă Iaşii sunt, într-adevăr, Florenţa României, Cluj-Napoca este Heidelbergul nostru!

Un comentariu pentru “Clujul cultural”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper