Clasicii artei contemporane româneşti

Un articol de SIMONA DRÃGAN

Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti i s-au reproşat de câteva ori în presa culturală absenţa unei colecţii permanente şi lipsa unui discurs clar. Deşi specialiştii în muzeologie sunt de părere că în ultimele decenii s-a distins tendinţa clară a muzeelor de artă contemporană de a renunţa la colecţiile permanente în favoarea celor temporare, în sens practic, o astfel de absenţă la MNAC, fie că este în tendinţe sau nu, a fost resimţită ca un handicap şi o mare pierdere. Recent, către sfârşitul anului trecut, a fost lansată o megaexpoziţie aniversară care a întrunit, în cele cinci scenarii expoziţionale, o gamă largă de manifestări artistice contempoane, reunite sub egida împlinirii a treisprezece ani de la înfiinţarea muzeului.
Două dintre cele cinci expoziţii vernisate pe 27 noiembrie 2014 au sărbătorit însă (pe lângă frageda vârstă a Muzeului) şi  împlinirea a 150 de ani de existenţă, sub diferite denumiri, a Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti. Fosta Şcoală Naţională de Belle-Arte din Bucureşti s-a născut în 1864, la iniţiativa lui Theodor Aman, care a dorit să transforme viitoarea instituţie într-un reper instituţional zonal, dat fiind nivelul puţin avansat al statelor europene vecine. Inaugurată în 1865, tânăra şcoală avea să parcurgă un drum lung şi sinuos de tranziţii şi redenumiri politice, evoluând de la statutul de şcoală medie la cel de Academie, Institut de Arte Plastice şi, în cele din urmă, Universitate. Actuala UNArte este expresia mai multor generaţii care au crezut în valorile artistice româneşti şi care au avut tăria de a lupta, deschis sau în „tranşeele“ istoriei, pentru a menţine neîntreruptă şi vie această tradiţie. Chiar şi în anii stalinismului dejist sau ai ceauşismului, şcoala şi-a urmat cursul, bătută de vânturi şi ploi ideologice, dar rămânând în picioare. Din fericire, oamenii care au condus-o nu au abdicat niciodată de la misiunea de a o duce mai departe, iar după 1990, o nouă generaţie (de sacrificiu, dintr-un anumit punct de vedere) a sincronizat-o cu nivelul instituţiilor europene de profil, transformând-o într-o universitate competitivă, din punct de vedere educaţional şi managerial, şi totodată dornică să se menţină pe o linie elitistă. Expoziţiile Învăţământul artistic bucureştean şi arta românească după 1950 şi, respectiv, What About Y<our> Memory reflectă în mod direct, în cadrul evenimentului citat, produsele artistice ale şcolii bucureştene, în timp ce restul expoziţiilor sunt în mod direct sau indirect legate de această şcoală, fie prin formaţia curatorilor, fie prin unele lucrări expuse.
Arhitectura expoziţională a fost asigurată, în toate cele cinci cazuri, de arhitectul Attila Kim, care a căutat să se adapteze limbajelor foarte diferite şi scopurilor declarate ale fiecărei expuneri. De la dispuneri etajate ale spaţiului şi panotări clasice, aşa cum se cuvine unei expoziţii aniversare precum cea despre învăţământul românesc de artă, la libertatea unor asocieri şi artefacte cât mai provocatoare pentru susţinerea unor mijloace artistice mai târziu pătrunse în panoplia artelor vizuale, este vizibil la fiecare pas acest efort al arhitectului şi al curatorilor, de a-i oferi vizitatorului libertate de mişcare, de percepţie şi uneori chiar intimitate cu opera.
Expoziţia Învăţământul artistic bucureştean…(*), despre care voi vorbi în rândurile care urmează, a fost curatoriată de Adrian Guţă, conferenţiar universitar şi decan al Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei din cadrul UNArte. Evenimentul a fost perceput de vizitatori ca o mare sărbătoare, una din şansele unice în viaţă de a putea vedea la un loc lucrări rare, uitate, risipite prin tot felul de ateliere, colecţii şi depozite. Numai în prima zi de inaugurare a celor cinci expoziţii, Muzeul a înregistrat patru mii de vizitatori, deşi publicitatea anterioară evenimentului a fost foarte modestă. Pregătită, după spusele curatorului, pe un interval de vreo trei sferturi de an, această expoziţie este probabil, după gustul celor mai mulţi vizitatori, punctul de cea mai mare atracţie al întregului complex muzeal, fiind şi singura care apelează la operele unor „clasici“ din arta ultimelor generaţii. Selecţia a pornit de la un vast repertoriu de lucrări pe care profesorul a dorit să le expună, dar a fost nevoit, din raţiuni de spaţiu, să le reducă la mai puţin de jumătate, respectiv la aproximativ o sută cincizeci de artişti, de regulă prezenţi cu una sau două lucrări. Tablourile şi sculpturile provin în special din colecţia MNAC, dar şi din colecţii particulare sau atelierele artiştilor, toţi, fără excepţie, absolvenţi ai UNArte, afirmaţi pe scena artistică după 1950. Există, în plus, şi unele lucrări inedite, scoase la lumină din vechi expoziţii de „diplome“ sau „lucrări de an“ ale foştilor absolvenţi, deveniţi între timp nume cunoscute.
Lucrările expuse nu au urmat, după declaraţiile curatorului, o linie cronologică şi nu au dorit nici să afirme un principiu didactic, nici să se constituie într-o lecţie de istoria artei româneşti contemporane. Pe de altă parte, ceea ce se poate observa chiar şi la o privire sumară este diversitatea tehnicilor prezente, exponatele provenind de la mari profesori şi directori de conştiinţe artistice care au activat timp de generaţii în diferite specializări UNArte şi care pot fi admiraţi la acest ceas aniversar cu uleiuri pe pânză, xilogravuri, print inkjet, digigrafie, caşerat pe aluminiu, tuş pe hârtie, cărbune pe hârtie, acuarelă, ceramică, dar şi cu tehnici mixte pe pânză, sculpturi din bronz şi fier, din lemn pe piele, lemn şi metal, ulei şi cerneală tipografică pe backlit, combinaţii de gips, nisip şi ulei etc. Tehnicile mixte, care ignoră convenţiile şi susţin idei cel mai adesea originale prin abordări tehnice de aceeaşi factură, constituie opţiuni relativ des întâlnite în selecţia multor exponate şi constituie probabil şi o preferinţă a curatorului, el însuşi specialist în arta contemporană.
Reprezentative, de regulă, pentru profilul artistic al autorilor, multe opere expuse au în spate chiar mici istorii, mai ales că, în timpul în care nu au activat ca profesori, „clasicii“ artei contemporane româneşti şi-au înscris în CV-uri expoziţii în întreaga lume, însoţite de importante premii, distincţii şi stagii în străinătate. În interviurile lor, descoperi o mare varietate de profiluri temperamentale şi artistice, dar nota comună pare a fi deplângerea statutului trist al artei contemporane în România, deseori mai bine apreciată şi cunoscută de străini decât de conaţionali.
În unele lucrări, dialogul cu modelele clasice (Darie Dup, Auriga – cavaler, 1987; Ovidiu Simionescu, Agamemnon, 1987; Sorin Ilfoveanu, Bacante, 2004) se poartă prin esenţializarea lemnului şi recursul la mutilări corporale programatice (D. Dup), printr-o caligrafie viguroasă a liniilor turnate în bronz (Ov. Simionescu) sau, dimpotrivă, prin fineţea acrobaţiilor corporale din figuri de bacante şi prezenţa simbolurilor (taurul şi ţapul), într-o compoziţie minimalistă care sugerează implicaţiile orgiastice ale unei teofanii dionisiace (S. Ilfoveanu). Alteori, lucrările recurg la elemente de mitologie creştină (Aurel Vlad, Adam şi Eva înspăimântaţi, 2004, Marian Zidaru, Sfântul Gheorghe omorând balarurul, Vladimir Zamfirescu, Niciun os din El nu se va zdrobi, 1990, Ion Lucian Murnu, Sfântul Ioan), fie în spirit neo-ortodoxist declarat (de exemplu, M. Zidaru), fie prin simboluri reciclate, susţinute prin tehnici tradiţionale de pictură religioasă (Ion Grigorescu, Suflet bun, suflet rău (Lupta cu dragonul), 1986/7). Există şi un bestiar mitologic sau religios propriu artiştilor, ca în proiecţia tehno-onirică a lui Neculai Păduraru (Fantasticul între mit şi realitate, 1987/2014) sau în colajul Animal mitologic (1993) al Georgetei Năpăruş, trădând un spirit domestic, ludic şi meşteşugăresc, sau în fabuloasele tablouri (la propriu şi la figurat) Nefârtaţii II şi I (1984) ale pictorului Marcel Bunea. Nu în ultimul rând, din marea expoziţie aniversară a UNArte nu lipsesc opere de Corneliu Baba, Constantin Piliuţă, Ion Sălişteanu, Alexandru Ciucurencu, Ion Irimescu, Octav Grigorescu, Ion Bitzan ş.a.
Receptarea acestei expoziţii a fost, până în prezent, unanim favorabilă, mai ales că la întâlnirea cu clasicii, cel mai adesea criticii depun – cu supusă modestie – armele. Şi pe bună dreptate. Decupajul cronologic restrictiv operat de curator nu reprezintă strict o opţiune de necesitate, ci este şi cartea de vizită a unei şcoli care a supravieţuit timp de decenii realismului socialist şi, strecurându-se victorioasă prin furcile caudine ale îndoctrinării şi ideologiei de partid, a demonstrat că, în sens pur antropologic, omul este o resursă inepuizabilă, capabilă oricând să creeze artă cu majusculă.

 

(*) Învăţământul artistic bucureştean şi arta românească după 1950, Expoziţie la aniversarea a 150 de ani ai Universităţii Naţionale de Arte, curator Adrian Guţă, arhitect Attila Kim, deschisă 27. 11. 2014 – 14. 06. 2015.

 

sorin-ilfoveanu-bacante

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper