Cioran sau nefericirea de a fi fericit

Un articol de Constantin Coroiu

Emil Cioran nu poate fi înţeles, cât de cât, vorba lui Eugen Simion, în afara corespondenţei sale. Şi nu numai pentru că el este „unul dintre marii epistolieri ai epocii“, cum subliniază autorul eseului Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor. Apoi, să nu uităm, Cioran însuşi proclamă că adevărul despre un autor îl afli mai curând din corespondenţă decât din operă. Fapt e că, în cazul său, se impune cu atât mai mult comparaţia dintre discursul privat din scrisori şi discursul public din operă, cum procedează Eugen Simion, şi asta nu numai referitor la „fantasma ţării pe care (Cioran) o invocă mai totdeauna, cu un sentiment de ură-iubitoare“. Criticul descoperă în corespondenţa cu fratele, confidentul cel mai apropiat, dar şi cu colegii de generaţie din ţară, „un alt Cioran, altul decât acela pe care îl ştim din scrierile publice. Un Cioran nebănuit: grijuliu ca un ţăran foarte legat de familie, săritor, sfătos, iritat când priveşte veşti despre neseriozitatea generaţiei tinere, în fine, un Cioran plin de afecţiune când este vorba de părinţi, de fratele şi de sora lui…“. Cel care scrisese atât de radical despre destinul nostru minor şi ruşinea de a fi român, despre blestemul şi fatalismul balcanic de care suntem marcaţi fără scăpare, îi mărturiseşte tulburător lui Constantin Noica într-o misivă din 1970, citată de Eugen Simion: „Cumpănind bine lucrurile, dintre noi tu eşti singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poţi împlini decât aproape de originile tale; drept că o astfel de statornicie a cerut sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău, şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct – cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut o extravaganţă sau chiar o nebunie. Că a fi nu e cu putinţă decât înăuntrul propriei tale etnii“. Şi în scrisori Cioran îşi exprimă admiraţia sans rivages şi, aş spune, recunoştinţa pentru Eminescu, face apologia limbii române pe care a părăsit-o, identifică paradisul copilăriei cu ţara natală, „loc de refugiu imaginar“, dar într-un spaţiu cât se poate de concret, de real „cuprins între Răşinari, Sibiu, Şanta, Coasta Boacii“. În martie 1967 îi scria fratelui Aurel: „Îţi mulţumesc pentru ilustrata cu Păltinişul. N-am fost niciodată acolo iarna. Este unul dintre locurile din ţară pe care aş vrea să le revăd cândva. Şi mai ales Şanta! Ar trebui cumpărată casa aceea, aşa părăsită şi pustiită cum e. Mi-aş putea sfârşi zilele acolo. Un refugiu ideal. Mă gândesc la Traian, ciobanul de la stâna unde mergeam după brânză. Cel din urmă cioban îmi pare azi de preferat oricărui intelectual parizian. Iată la ce concluzii ajungi în Occident“. Un Occident în criză, decăzut, cum reiese şi din corespondenţa cu austriacul Wolfgang Kraus (1924-1998), autor de studii filosofice, editor, organizator de prestigioase instituţii culturale europene. Este vorba de corpusul ce cuprinde 158 de scrisori ale lui Cioran, plus două ale Simonei Boué, toate trimise lui Kraus, precum şi cinci ale acestuia către Cioran şi care au fost descoperite la Biblioteca Naţională din Viena de George Guţu şi publicate la Humanitas în traducerea sa: Scrisori către Wolfgang Kraus (1971-1990). Într-una din epistole, Cioran scrie: „Nu există salvare pentru civilizaţia care nu mai crede în ea însăşi. Îmi îngăduiţi să fac o profeţie? Peste cincizeci de ani, Notre Dame va fi o moschee“. Scrisoarea este datată: 1 ianuarie 1987. Peste doi ani, în fatidicul 1989, diagnosticul său e şi mai sever: „…creştinismul este completamente gol pe dinăuntru“.
Corespondenţa lui Cioran e străbătută de ceea ce aş numi o jovialitate gravă care îl face  pe filosoful deşertăciunii lumii mai uman. Este mereu preocupat de beteşugurile trupeşti şi, desigur, de binefacerile sau de ineficacitatea vreunui medicament, îşi priveşte cărţile, destinul lor, cu senină detaşare şi cu scepticismul celui care ştie că până la urmă totul este zadarnic, efemer şi că nimic nu e mai relativ decât eternitatea, refuză premii prestigioase şi cu mare vizibilitate în valoare de zeci de mii de dolari şi sute de mii de franci sau şilingi, citeşte mult („cititul e marele meu viciu“), scrie puţin („Neajunsul de a fi om, zice el într-o scrisoare, nu trebuie amplificat de grafomanie“), călătoreşte împreună cu Simone, dar nu într-atât încât să nu aibă mereu nostalgia unor ţări şi oraşe pe care nu le-a văzut încă sau pe care nu le va vedea niciodată, este îngrijorat de situaţia sa locativă, primeşte musafiri, de obicei nedoriţi, din România, care îi ocupă timpul şi îl agasează, îşi face zilnic obişnuita plimbare în „foarte frumoasa“ Jardin de Luxemburg, tânjind după linişte şi singurătate, pe care însă nici într-un asemenea cadru nu le poate afla pe deplin „căci sunt nevoit să întâlnesc în fiecare zi pe cineva, ceea ce face parte din comedia pariziană“ („Marea eroare a vieţii mele a fost aceea că am ales Parisul ca primul meu acasă, o viaţă fără zăpadă, fără puritate exterioară şi, ceea ce este şi mai rău: fără singurătate. E adevărat că aici eşti însingurat, dar niciodată singur“), nu agreează ceremoniile, festivităţile de orice fel, nu-i place să ţină conferinţe, nefiind un vorbitor şi temându-se de ridicol. La 1 noiembrie 1982 îi scria prietenului austriac: „Acum câteva săptămâni am fost la Köln, nu pentru a ţine o conferinţă – nu sunt capabil de aşa ceva –, ci pentru a purta o discuţie la Centrul European (predare de limbi străine). Mi s-au pus întrebări referitoare la… concepţia mea despre lume, iar o prietenă (probabil muza sa, Friedgard Thoma, cu care tocmai trăia o idilă – nota mea) care are o voce fermecătoare a citit aforisme tenebroase. Am avut sentimentul că sunt autorul unor inscripţii funerare“. În fine, scepticul şi aristocratul îndoielii basculează între sentimentul ratării şi o discretă satisfacţie a împlinirii („Nu mă pot converti la nimic, şi totuşi nu-mi consider viaţa un eşec“).
Un capitol cu totul insolit în corespondenţa lui Cioran priveşte idila sa cu tânăra profesoară de filosofie din Germania, mai exact din Köln, Friedgard Thoma, care a surprins lumea culturală publicând, în 2001, un epistolar intitulat Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, carte editată şi la noi în 2005, în traducerea Norei Iuga, cu dezvăluiri ce au surprins şi chiar au şocat lumea culturală. Din păcate – sau din fericire! –, destinatara a cenzurat mai multe epistole. Scrisorilor, trimise de filosoful îndrăgostit de la Paris profesoarei din Germania în perioada 1981-1990, Eugen Simion le acordă o meritată importanţă, căci nu e posibil un portret al lui Cioran fără această parte a corespondenţei: „Cine şi-ar fi închipuit că moralistul care scrie despre nenorocul de a te naşte poate să intre fără mari ezitări – putem spune chiar: cu o însufleţire nebănuită – în asemenea încurcătură sentimentală? Ei bine, intră, simţurile scepticului se aprind, dorinţele lui erotice nu se ruşinează…“.
F. T. îl vizitează pe Cioran în „apartamentul de sub acoperiş“ când Simone, femeia cu care de-o viaţă este „semi-însurat“, lipseşte. Altădată, se plimbă peripatetizând prin cimitirul Montparnasse, metodă verificată de a conferi şi mai mult romantism întâlnirii şi clipelor trăite împreună. Eugen Simion citează la un moment dat un fragment din ceea ce numeşte „un discurs îndrăgostit imprudent pentru filosoful septuagenar, dar memorabil, cu formule uluitoare“. Curat uluitoare îţi vine să spui, dar într-o cheie gravă: „Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie «perversă» pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Perversă nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat, dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine“. Tânăra doamnă rupe relaţia cu prietenul său en titre. Cioran o vizitează la Köln şi stă în locuinţa ei, unde se simte foarte bine („Vreme de două zile am fost încoronat“), iar „scepticul de serviciu“ devine brusc mai luminos în reflecţiile sale. Pe drumul de întoarcere, îi scrie din Baden-Baden, adresându-i-se cu: „Iubita mea ţigancă“. Constată totuşi că fericirea îl face şi mai nefericit decât nefericirea. Ar vrea să evadeze cu cea la care se gândeşte în fiecare secundă „într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua“. Dar vrea şi să moară împreună „cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu“. Filosoful simte iubirea „ca o dulce cădere“, formulă splendidă, o caracterizează pe bună dreptate Eugen Simion. „Femeia culturală“, cum o defineşte criticul, devine „centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic“. Zeiţa îi declară apoi: „Chiar şi în braţele altui bărbat, nimic nu ar putea să se compare cu ce-mi daţi Dumneavoastră“. Ceea ce, în definitiv, spune aproape totul despre relaţia dintre ei. Ca să fie şi mai clar, îi invită pe Cioran şi pe Simone la reşedinţa sa de vară în mijlocul unui clan format din fostul soţ, Günter, fetiţa acestuia, băiatul ei şi un prieten cu fiul său. Friedgard şi Simone se simpatizează şi se împrietenesc, dar Cioran devine din ce în ce mai anxios. În fine, iubirea eşuează, aşa-zicând, într-o prietenie ce a durat destui ani. Nu numai acest roman de dragoste în formă epistolară este pasionant, ci şi modul cum îl repovesteşte Eugen Simion. De fapt, el capătă cu adevărat virtuţi epice sub condeiul sclipitor al eseistului. Îl micşorează pe marele filosof şi scriitor „încurcătura sentimentală“ în care s-a aruncat cu însufleţire?! Nicidecum, îl umanizează, zice criticul, îl înalţă chiar, mi-aş permite să spun. Oricum, „Cioran intră şi iese frumos şi demn omeneşte din această istorie“. Morala fabulei, mai scrie criticul, este „foarte cioraniană: fericirea de a fi nefericit sau nefericirea, pentru spirit, de a fi fericit o clipă în turbulenta şi imprevizibila existenţă. Dragostea îi răpeşte norocul de a rămâne cinic…“. Propoziţii memorabile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper