Chutzpah

Un articol de Ştefan Baghiu

Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, 2014, 84 p.

 

„Clişeele cu pornografismul sau măcar pansexualismul, mizerabilismul, visceralitatea şi aşa mai departe sunt nişte inepţii, infirmabile oricând statistic. Mă îndoiesc că mai mult de unul din zece douămiişti posesor de, să zicem, batâr vreo zece cronici semnate de nume serioase va fi folosit vreodată în textele lui un cuvânt buruienos.“
Radu Vancu, în Vatra, Nr. 3 / 2009, Bilanţul douămiismului

Fie, „a generaliza înseamnă a fi idiot“. Dar, din păcate, a nu generaliza – în ceea ce priveşte poezia ultimelor decenii – înseamnă a nu pune pe masă (a se citi „înţelege“) o obsesie critică a prezentului: venind adesea din partea seniorilor, preluată deseori de congeneri, interpretarea are câteva fire roşii, previzibile. Primul este acela că sexualitatea este o constantă în poezia milenaristă. Dar, în plin contrast cu această idee, realitatea modelelor literare ale ultimei generaţii pare să spună că poeţii care „au rămas“ în discuţiile actuale nu au abuzat de motiv şi nu au detabuizat excesiv: l-au luat ca fapt normal. Al doilea, minimalismul, este aplicabil (devin tot mai pertinente categoriile) unei nişe.
Discuţia despre sexualitate în poeticile ultimului deceniu vine în siajul liberalizărilor de tot soiul. Însă teoria pornografiei sau a sexualităţii este tricky. Pe de o parte, pentru că ne face să folosim motivul drept etichetă (de revenit poate asupra discuţiei lui Andrei Terian din 2006 despre regimul critic al lui Paul Cernat, Cui i-e frică de poezia milenaristă?, Cultura nr. 41) şi să nu putem citi poezia decât într-o cheie presetată; pe de altă parte, ne poate provoca să găsim justificări formulei (de genul sexualitatea în poezia douămiiştilor vine de la Bogza, mimetic-Bukowsky ş.a.m.d.). Dar motivul este cu mult mai larg şi sexualităţile sunt o chestiune de pluralitate. Aş prefera alternativa individualismelor („douămiiştii s-au format ca individualităţi distincte, antrenându-se secret“ – Mincu) şi a regimului autoreflexiv al poeziei. Altfel, discuţia despre vulgaritate în poezia recentă poate duce la o ecuaţie de genul Socrate e sexualist (sau, fie, Diana Geacăr, asemenea lui Dan Sociu, construieşte pasaje vulgare).
Debuturile din 2014 vin să infirme din nou o teză a dominaţiei vulgarităţii în poezia milenaristă: desigur, creşte numărul de înjurături, de scene porno şi se amplifică urletele, însă majoritatea poeţilor ultimei promoţii sunt, tehnic, mai calmi decât Dan Coman şi, stilistic, mai preţioşi decât Claudiu Komartin – nu văd radicalizarea. Spuneam despre ştefan Ivas că ar scrie o poezie cuminte, călduţă: debuturile anului trecut (cel puţin volumele lui Ioan Şerbu, Merlich Saia, Ştefan Ivas) sunt nişte demonstraţii de acalmie.
Dintre toate acestea, Pilotul lui Ovio Olaru este volumul care bate cel mai departe. Şi asta, pentru că, deşi manifestată cam vehement, dorinţa principală este de a depăşi poziţia confortabilă a discursului über-tehnicizat al ultimilor ani. În bemoluri expresioniste, discursul misogin şi anticalofil al lui Olaru poartă mai toate măştile revoltei: „îmi ţii cu forţa capul între pulpe/ ca şi cum l-ai ţine sub apă// respir încet, chinuit./ sunt un câine. castrează-mă“; „aş vrea să-ţi spun ce simt/ dar aş ajunge să te înjur/ pentru că în mine locuieşte un animal/ fertil, prost şi sălbatic/ care vrea să te violeze şi să te urască“. Scenele amintesc de poetica Liviei Ştefan (în Revolver apărea o aceeaşi tendinţă de radicalizare a urii şi a impulsurilor BDSM).
Discursul din această primă parte pică însă în chiar rulajul textelor. Deşi probabil se doreşte a fi o formulă de radicalizare a vocii (până la trădarea unor influenţe directe intens alternative, între Sociu – dimensiunea cotidianului şi versurile de genul „când am fost la bucureşti/ ne-am oprit lângă gara de nord/ în subway, la boschetari, ne-am privit în ochi/ ăstea erau momentele noastre de tandreţe“ şi Drăgoi – regimul pasiv hard „scriu ca să nu-ţi bag cuţitul în burtă“, „io bag mâna-n buzunar şi strâng briceagul în pumn/ îi desfac lama cu unghia şi-mi trec/ buricele degetelor peste oţel// sper să se-ntâmple ceva nasol/ să am un pretext“), proiectul volumului aduce a intenţie totalizatoare: Ovio Olaru încearcă să îmbine cotidianul nuanţat expresionist cu proiectul vizionar şi post-uman. Foarte bizară este alăturarea acestor două regimuri aproape incompatibile. Se ghicesc aici câteva vârste diferite ale poeziei lui Olaru: între biografismul excentric (atitudine) şi scenariul Martianism (viziunea Craig Raine pe care o testa şi ştefan Manasia în ultimul volum, Bonobo sau cucerirea spaţiului). Însă doar printre rândurile acestor două trenduri pe care şi le-a însuşit programatic Olaru poate fi descifrat ca un poet matur. Atunci când renunţă la măştile care „ar da bine“ între poeţii brutali şi „originali“ ai ultimei promoţii şi atunci când dimensiunea SF (aceasta fiind în mare parte doar o anexă metaforică) postulează tribalismul şi ontologia din spatele evoluţiei apar momente cu o greutate aparte: „exploatarea maniacă a oraşelor/ sonde industriale, maşini/ clădirile de birouri, fabricile/ toate stau cuminţi în faţa noastră/ construite de noi, depăşindu-ne“.
Cu referire la prima parte a volumului (unde poate lucra abil micul psihanalist din fiecare la nivel textual), îmi aduc aminte o cronică a lui Alex ştefănescu la volumul lui Marius Ianuş. Nu că ar fi incitante mereu dialogurile criticului cu volumele pe care le recenzează, dar, la fel cum nu e vina noastră că impresia de lectură l-a determinat să facă o metaforă recuperabilă, la fel poate să nu fie nici a lui: „Există la New York un român care a făcut avere vânzând supă. Şi afacerea îi merge bine în continuare, nu pentru că supa ar fi gustoasă sau ieftină, ci pentru că el se poartă… nepoliticos cu clienţii. Îi insultă sau chiar îi ameninţă că le dă cu polonicul în cap, în timp ce ei stau cuminţi la coadă, în faţa tejghelei soioase. <…> Culmea este că, folosind acest limbaj insultător, autorul nu urmăreşte să te epateze ca teribiliştii de altădată (ce bine-crescuţi erau, în fond, teribiliştii de altădată!). Dacă ar urmări asta, încă ar însemna că-ţi dă importanţă. Dar nu, el se exprimă mizerabil pentru că pur şi simplu aşa are chef, făcând abstracţie de tine ca de un copac de pe stradă“. Dincolo de buna-creştere a „teribiliştilor de altădată“ (şi construcţii asemănătoare), cam acelaşi lucru se întâmplă şi în Pilotul: expunerea atitudinilor este ca un dialog din care cititorul este exclus. Dar tehnica tocmai asta impune: în mod paradoxal, atragerea cititorului (mod de lectură) prin radicalizarea scenelor. Mai ales că dimensiunea post-apocaliptică din final (dacă în Bonobo tribalismul urma sfârşitului tehnologiei, în Pilotul, el este doar o nostalgie conceptuală în decorul hi-tech) pare să spună că toate aberaţiile sexuale şi toată duritatea au fost un punct de nevroză diseminat de apocalipsă (Pilotul care îşi priveşte experimentul de dincolo de „cerul de plexiglas“). Plus că ceea ce, deseori, este tratat facil în poetica recentă devine la Olaru post-angajare (dimensiunea monomaniacală şi obsesivă aduce a post-ironie neagră – de genul all work and no play).
Mai mult, toată această brutalitate sexuală este descrisă extrem de impersonal. Deşi par să răbufnească puternice dorinţe, ele sunt descrise tehnic din exterior: „infirmitatea era habitatul meu, spaţiile înguste/ tot ceea ce mă făcea să mă simt în control./ mulţimea care te atrăgea/ mie îmi făcea rău. Ochii beliţi la unison/ după noi, paparazzi discreţi ai vieţii conjugale/ mă ameninţau, mă făceau vulnerabil.// am cunoscut şi noi tăcerea industrială/ ochiul mort al vânzătoarei de la nonstop“. Schizoid, între revoltă, nihilism, egolatrie şi compasiune, discursul lui Ovio Olaru are încă mărcile cool ale impersonalului. Însă ele dispar în poemele nu e libido, e fatalism sau anatomia e o ştiinţă superioară, cu adevărat masterpieces ale poeziei recente.
Ultima parte a volumului (eseul lax despre umanitate şi apocalipsă, scenariile SF) suferă însă  de un deficit de imaginar: toată înscenarea viitorului este făcută exclusiv cu elemente ale prezentului. Nimic nou în bagajul vizionar şi nimic nou la nivel tehnic: „filme western, filmele de dragoste,/ scenele de sex, producţiile cu buget redus/ de la sfârşitul orei de emisie/ toate sunt acolo// fata aia care se futea în parcuri e acum moartă/ nimeni nu mai plânge pentru ea/ că n-are cine dar asta e ok/ o să plâng eu“; „poate pilotul e o producţie holografică/ a inteligenţei artificiale/ şi asta e povestea pe care vrem s-o credem/ că totul s-a dus dracului,/ suntem singurii rămaşi/ şi trebuie să repopulăm planeta./ poate asta le spune tuturor// eu n-am de unde să ştiu ce-i după peretele de plexiglas“.
De revizitat poemul anatomia e o ştiinţă superioară („pentru că limitele corpului uman/ nu sunt mereu umane/ şi totuşi le studiem <…> desenele au înlocuit convenţia guturală/ pe piatră, lemn sau pergament/ descriem vânători imaginare, scenele lor./ cum inima gazelei pompează în instalaţia spartă/ o vreme, apoi se opreşte“). În rest, deşi „nicio slugă nu poate să slujească la doi stăpâni“, Ovio Olaru o poate face: atât amatorii de imagini tari, cât şi cei care preferă poemul aluvionar, aşezat, calculat, vizionar au ce găsi în volum. Iar vocea care le leagă este de o voracitate expresivă care face să pară că, în rândul debutanţilor, încă se mai caută ieşirea din zona de confort.
Mai e ceva: atitudinea şi zonele exploatate (ieşirea din zona intimismului) îl recomandă pe Ovio Olaru ca pe un poet mai degrabă interesat de poezie decât de presetările ei. Şi, din moment ce debuturile ultimilor ani şi-au impus propriile limite aproape fără excepţie, cel mai curajos volum de anul trecut, se înţelege, este şi cel mai reuşit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper