Cenzura bunului-simţ

Un articol de C. Stănescu

Doamna Magda Ursache nu face parte – cum spune – „dintre marii cenzuraţi“. A suferit însă în regimul comunist 13 ani de „cenzură totală“. Asta i-a ajuns ca s-o ia „cu frison“ când aude acum de noile tipuri de îngrădire a libertăţii de opinie. Între noile cenzuri cea mai drastică e „cenzura economică“. Cu cealaltă, cu cenzura ideologică, se mai putea discuta, puteai să te mai „târguieşti“: ţi se ierta un titlu, ţi se lua un paragraf nonconformist ori mai mult decât atât; cu aceea economică nu-i nimic de discutat. I se pare, apoi, şocant şi ca atare de neimaginat să citească în caseta unei mari edituri că ea, editura respectivă, „nu publică decât pe cine vrea ea“! Editura comunistă pe care o moşteneşte, cu bani şi cu hârtie cu tot, respectiva casă (!) de editură n-avusese aroganţa „strigătoare la cer“ de a-i jigni în acest mod sfruntat pe eventualii autori: avea la dispoziţie cenzura politică. Mă gândesc că împroprietărirea respectivei „case“ de editură cu o „moştenire“ asupra căreia n-avea niciun drept şi niciun act testamentar este un furt din avutul obştesc. Cum sunt atâtea „retrocedări“ de după 1989. Hoţii aceştia au ajuns boieri mari: cum să nu fii şocat?! Cu alte „şocuri“ resimţite ori numite aşa de dna Ursache n-aş fi întru totul de acord. D-sa evocă, în Diavolul şchiop al cenzurii, (Conta nr. 17/2014), demiterea de la reviste ori edituri a unor scriitori neascultători cu ordinele cenzurii în comunism: erau „eliminaţi din sistem“. Dar aceste „căderi“, adaugă d-sa, „se întâmplau numai unora, propagandiştii erau «degradaţi» diferenţiat. Pe Paul Cornea l-au scos din Direcţia Cinematografiei şi l-au trimis şef la Direcţia Editurilor“. Cu alte cuvinte, a „căzut“ în sus! N-aş fi de acord cu această opinie şi iată de ce. Întâi, să dăm la o parte chestiunea cu „propagandiştii“: dl Paul Cornea n-a fost nici pe departe un „propagandist“, ci, în primul rând, o personalitate proeminentă a culturii române, iar „căderea“ sa în sus, în momentul evocat de dna Ursache, a fost un mare noroc pentru cartea românească. A fost el însuşi pe unde a trecut un benefic „om al începutului de drum“, ca acei oameni supranumiţi „paşoptişti“ despre care profesorul Paul Cornea a scris o carte minunată şi neperisabilă (Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1975). Cu „propagandişti“ ca Paul Cornea comunismul românesc ar fi dat mai devreme faliment sau, mai ştii?, am fi trecut prin el ca şi când n-ar fi fost! Din păcate, dna Ursache are dreptate: prea mulţi – de nu cei mai mulţi! – propagandişti au ţinut comunismul în picioare chiar şi după ce comunismul murise. Alt „caz“ în care nu sunt de acord cu dna Ursache este al jurnalistului excepţional George Ivaşcu, trecut şi el în grabă în rândul „propagandiştilor“ degradaţi „în sus“ şi nimic mai mult. În realitate, George Ivaşcu, unul dintre proeminenţii intelectuali de stânga, pe care dna Ursache nu-i înghite (l-a „înghiţit“ puşcăria comunistă, între 1949 – 1953!), este un mare om al presei culturale româneşti a cărei „stânga“ personală a ţinut în spate câteva mari reviste unde cultura română a putut continua să mai trăiască în concordanţă cu marile ei tradiţii, de dreapta ori de stânga. România literară este una, cea mai proeminentă şi longevivă dintre aceste publicaţii. „Propagandistul“ ştia multă carte şi toată bună, şi mai ştia ceva: simţea, ca un seismograf, când şi de unde vine cutremurul şi lua măsuri de protecţie. În plus, nutrea un cult nemărturisit pentru „cei ce vin“ în care a investit o mare încredere, uneori neţărmurită: „cazul“ unuia dintre ei, al lui Nicolae Manolescu, este prea cunoscut ca să-l mai evoc. Şi nu-i singurul. Continuând să ochească multiplele „cenzuri“, dna Magda Ursache remarcă un lucru ce sare multora în ochi: „Inclemenţa faţă de opinia contrară a atins cote inimaginabile, iar neînregimentarea cf. atitudinii incorect politice s-a plătit la greu. Vă amintesc doar ce-a pătimit Liviu Ioan Stoiciu, publicând în Viaţa românească un fragment din Jurnalul lui Goma. Oare Mircea Arman, condamnat inchizitorial, n-are dreptate deloc sau nu vrem să-l ascultăm? A interzice cuiva să-şi exprime opinia, alta decât a ta, aduce a cenzură comunistă“. Teoria ca teoria, practica ne omoară! Teoretic vorbind (dar, vai!, câtă practică are la activ această teorie!), ceea ce cădea sub incidenţa cenzurii înainte de ’89 era carevasăzică interzis să apară. Şi nu apărea. În privinţa dlui Mircea Arman, lucrurile stau altfel: n-a suferit de pe urma „cenzurii“, nu i s-a ţinut opinia sub obroc. Nefolosită, „botniţa“ cenzurii, să nu fim ipocriţi, a putrezit în acest sfert de secol mai slobod la gură ca niciodată. Necazul cu cel invocat de dna Ursache drept victimă a Inchiziţiei („condamnat inchizito-rial“!) e că a spus, din păcate, ceea ce a vrut să spună cu gura mare şi fără nicio „cenzură“!
Spun „din păcate“, pentru că mai presus de oricare alta stă cenzura bunului-simţ şi a respectului pe care niciun dezacord de opinii nu-l poate retrograda şi şterge din practica unor dezbateri, polemici, controverse. „Condamnatul inchizitorial“ continuă, slavă Domnului!, să-şi exprime opiniile în revista pe care o şi conduce, fără să-i pese, cum în general e normal, de „cenzori“ şi de inchizitori. Nu despre „dreptate“ sau „nedreptate“ era vorba, ci doar despre un comportament inadecvat: faţă de care, ce-i drept, s-a reacţionat disproporţionat, acordându-i-se grosolăniei mai multă atenţie şi publicitate decât ea merita. În rest, dna Ursache are multă dreptate, mai ales când recomandă ca soluţie a… disoluţiei „solidarizarea pozitivă, nu de castă…“.
„Un nume cât o literatură“
În Conta, excelenta revistă de literatură, arte şi atitudini de la Piatra Neamţ, poetul Adrian Alui Gheorghe semnează un frumos omagiu dedicat lui Nicolae Manolescu cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani: „E posibil ca şi criticii literari să îmbătrânească… Important e ca literatura pe care o promovează ei să nu îmbătrânească“. De ce ar îmbătrâni şi criticii literari? Şi e o întrebare dacă un mare critic şi istoric literar a fost vreodată tânăr ca să poată îmbătrâni: „Tânărul“ Călinescu?! „Tânărul“ Lovinescu?! „Tânărul“ Vianu?! – sunt mai degrabă pure ficţiuni. Criticul, aidoma poetului dintr-o viziune a lui Nichita Stănescu, n-are „viaţă personală“. Trăieşte, prin transfer, ca un bătrân ce adună în sine însuşi şi sub numele lui „o literatură“ întreagă cu vârstele ei cu tot, aşa cum scrie poetul de la Piatra Neamţ. Criticul e (când se naşte ca un critic!) bătrân, ca o instituţie seculară, pentru că este obligat să aleagă a fi „contemporanul“ şi fidelul fiecăruia în parte şi totodată al tuturor celor care compun, diacronic, lunga istorie a literaturii: aceea, din momentul când criticul tocmai o scrie, cu preţul sincroniei fără sfârşit cu cei pe care-i citeşte, dar şi al „infidelităţii“ nesfârşite faţă de el însuşi, risipit cum e în „contemporanii“ săi. Ca orice mare specialist, suferă un anumit proces de alienare… Invers decât în basm, criticul e destinat unei bătrâneţi fără tinereţe: infidelitatea necesară de a fi criticul „contemporan“ cu fiecare îl ţine de tânăr; pe când obligaţia de a privi diacronic şi istoric vârsta tuturor îl îmbătrâneşte „cât o literatură“, de la origini şi până în prezent. Din această dilemă, tragică!, n-are cum ieşi decât „criticul fără vârstă“: e şi asta doar o figură de stil. Cum o figură de stil e şi gluma lui Thibaudet pe care, ca orice poet adevărat, Adrian Alui Gheorghe o ia în serios: „Într-o literatură, socotea Thibaudet, nu pot exista mai mult de unu, doi critici literari într-un secol“. E mai cuminte să luăm în seamă ceea ce spune Nicolae Manolescu într-un articol despre Thibaudet: „Fără istorie, operele s-ar risipi ca mărgelele de pe un colier rupt; fără critică, literatura ar semăna cu un antrepozit uriaş şi haotic în care nimeni n-ar găsi ce caută şi, asta, presupunând că ar şti ce caută“. Ambele operaţiuni îl fac pe critic să fie bătrân de la naştere: însă admiţând că un critic poate îmbătrâni, merită să ne întrebăm cum îmbătrâneşte un critic şi istoric literar.
Nicolae Manolescu este un exemplu. Critica lui întreţine tinereţea şi vivacitatea literaturii. Cu ce preţ – e o întrebare imprudentă, ce calcă în teritoriul privat al cărui prag niciun nepoftit nu se cade să-l treacă.
O conspiraţie…
Aflăm din revista Conta cum au fost „răpiţi“ Marius Chivu şi Răzvan Voncu: nu, nu-i vorba de un act terorist ori o conspiraţie pusă la cale de serviciile secrete! Iată poveştile frumoase ale acestor „răpiri“. Marius Chivu a venit la Literele bucureştene de la un liceu cu profil economic din Râmnicu Vâlcea, dar „Dintotdeauna mi-am dorit să fiu scriitor – spune el într-un dialog cu Adrian G. Romila – şi cred că acum, după un volum de poezie, o carte de călătorie şi un volum de povestiri am dreptul să mă numesc astfel. (…) Perioada de 14 ani de cronică literară a fost, pentru mine, ucenicia pentru ficţiune. Am citit cărţile altora şi am scris despre ele pentru a învăţa eu însumi literatură“. Cronica literară a fost deci „bancul de lucru“ şi de învăţătură al unui viitor meseriaş care „nu crede că te naşti scriitor, scrisul este un meşteşug care se învaţă, citind mult“. „Răpitorii“ lui au fost doi iluştri critici şi istorici literari şi un mare poet: „Am dat admiterea la Literele bucureştene pentru a-i avea ca profesori pe Nicolae Manolescu şi pe Eugen Negrici şi pentru a merge la şedinţele Cenaclului Litere condus de Mircea Cărtărescu“. Putem spune că „a furat“ meserie de la aceştia, mai puţin fantezia şi talentul, care nu se pot fura. Însă lecţia de „umilinţă“ oferită de meseriaşul de azi este admirabilă şi de recomandat multor tineri literaţi care privesc peste umăr la cei de ieri şi nutresc visul himeric de a fi unici şi incomparabili… Nici „răpitorii“ lui Răzvan Voncu nu-s de trecut cu vederea, din contră. Născut şi crescut la Constanţa, „marea, deşi îmi place enorm, nu a reprezentat niciodată o atracţie profesională“.
Şi-a dorit să fie, „pe rând, mecanic de locomotivă, pilot de raliu, apoi ziarist“, meserii la origine pline de romantism. A ales alta, care, simbolic, le poate include: „mi-am dorit să devin critic literar – nu scriitor, în general, ci fix critic şi istoric literar – în urma unei vacanţe de iarnă prelungite, în 1985. Când, având timp suficient să-i lecturez pe îndelete pe Marin Preda şi Nichita Stănescu, mi-am spus la finalul lecturii: trebuie să mă fac critic literar, ca să pot scrie despre aceşti scriitori. Cum despre Preda n-am publicat decât o culegere de mici eseuri, iar despre Nichita Stănescu n-am scris decât câteva studii şi articole, consider că mă aflu în intervalul edenic dintre dorinţă şi realizare…“. Punctul comun al celor două profesiuni de credinţă citate aici poate fi acesta: ambii literaţi mărturisesc, cel puţin până la vreo probă contrară, o mare preţuire, chiar un veritabil cult pentru înaintaşii lor: mari scriitori, critici şi istorici literari care şi-au făcut strălucit meseria pusă în  serviciul culturii române. Ambii scriitori şi critici literari (încă tineri!) şi-au trecut, cu strălucire, examenul maturităţii artistice: unul, Marius Chivu, cu un volum de poezie, Vântureasa de plastic, unanim lăudat, celălalt, Răzvan Voncu, izbutind să elaboreze în menţionatul „interval edenic“ o insolită şi pasionantă „istorie literară a vinului din spaţiul românesc“. Totodată, anunţă că are în pregătire un roman, Fratele, din care revista Conta publică un fragment edificator. Fragmentul se intitulează O conspiraţie şi ţine cititorul cu sufletul la gură. Romanul, realist şi parabolic, pare să fie inspirat din viaţa şi activitatea multilaterală a serviciilor secrete româneşti în strânsă legătură cu „braţele“ lor văzute şi nevăzute. Fratele poate fi un nume generic ce uneşte într-un portret sugestiv de securist inteligent şi cinic contribuţiile „specifice“ ale scriitorului, activistului de partid şi lucrătorului din „servicii“ la întreţinerea şi bunul mers al societăţii „groaznic de definitivate“ (Georg Lukács) din care am fost daţi afară în 1989 de revoluţionarii inocenţi şi de „teroriştii“ profesionişti, patibulari şi lipsiţi de scrupule. Firele „conspiraţiei“ despre care e vorba se încurcă tare între aceşti trei protagonişti. Dintre romanele realiste şi mai mult sau mai puţin politice ale „obsedantului deceniu“ în care mulţi prozatori au turnat cu vârf şi îndesat „epoca de aur“ a ultimului Ceauşescu din comunismul muribund, majoritatea situau naratorul-scriitorul (sau un „ambasador“ al său) în prim-planul povestirii. În fragmentul publicat de revista Conta, situaţia se răstoarnă spectaculos: vine securistul, povestitorul, în fine, naratorul şi, luând firele naraţiunii din mâna scriitorului, „toarnă“, el, lumea literară într-o lumină (ramă) urâtă, cu sclipiri infernale. Acest „frate“ (vitreg?) al scriitorului divulgă rolul „disidenţilor de partid şi de stat“ care n-au făcut decât să pervertească statutul tradiţional al literaturii transformând-o într-o arenă sângeroasă a luptei pentru putere. „Instrumentalizarea“ literaturii şi a câmpului literar este tocmai opera acestei „conspiraţii“ de tip securist pe care o povesteşte personajul respectiv. Apar în povestea lui numele reale ale unor scriitori prestigioşi care, spune el, fără „funcţie executivă precisă“ în Uniune – cum e şi un Băleanu din fragmentul respectiv – „o duc ca boierii“ şi care „taie şi spânzură la Uniune şi în lumea literară, după planuri care se potriveau bine de tot cu ale Europei Libere“: în pofida numeroaselor raportări şi „informări“ despre acestea – enigmatic, Ceauşescu tace sau schimbă vorba. Personajul scriitor e „scandalos“ şi-l vedem planificându-şi evoluţia şi afirmarea în noua lume: la vremuri noi, tot noi – ar putea fi morala.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper