Ce este Strategia culturală naţională?

Un articol de IONUŢ VULPESCU

Revin la această temă, pe care am abordat-o de mai multe ori în aceste pagini, în ultimii câţiva ani. Multe guverne (aproape toate cele de după 1989) au proclamat cultura drept un domeniu strategic.
Cu toate acestea, spre deosebire de alte domenii – apărarea, economia, educaţia –, cultura nu a beneficiat de nici o strategie, fapt care se reflectă nu numai în ponderea din PIB care îi revine în bugetul de stat, ci mai ales în locul marginal pe care cultura îl ocupă în societatea românească actuală. Simt, deci, nevoia să fac unele precizări cu privire la felul în care văd eu această posibilă Strategie culturală naţională.

În primul rând, spre deosebire de alte strategii, Strategia culturală naţională nu poate fi elaborată exclusiv de clasa politică. Cultura, deşi marginalizată, este un domeniu de maximă specializare, care presupune o instrucţie de cel mai înalt nivel şi cunoaştere aprofundată. Strategia culturală naţională nu poate fi elaborată, prin urmare, de o comisie prezidenţială şi semnată la Cotroceni de şefii partidelor. Ea trebuie elaborată de oamenii de cultură, prin reprezentanţii lor instituţionali din Academia Română, din uniunile de creaţie, din asociaţiile culturale, din principalele universităţi ale ţării, din marile biblioteci şi muzee. Rolul politicului începe de-abia după ce această strategie este pusă la punct şi el trebuie să se materializeze într-un vot în Parlament, prin care această Strategie culturală naţională, căpătând putere de lege, să fie urmată obligatoriu, indiferent cine este la putere.
Dacă se procedează altfel, riscăm să ajungem în situaţia în care a ajuns „strategia“ pentru educaţie. A fost elaborată la ordinul unei instituţii care nu are drept de iniţiativă legislativă (fosta Administraţie prezidenţială) şi a fost impusă cu anasâna partidelor, sub presiunea unor campanii de presă orchestrate de media aservită. Rezultatul: o Lege a educaţiei care creează şi azi mari probleme şi ambiguităţi, precum şi o uitare generală a „strategiei“.
Strategia culturală naţională trebuie să evite acest scenariu. Ea trebuie să fie, înainte de orice, elaborată şi acceptată de către cei care vor lucra apoi în cadrele ei (creatorii şi oamenii de cultură de toate orientările), iar apoi trebuie asumată, sub formă de lege, în interiorul singurei instituţii care deţine suveranitatea naţională, şi anume Parlamentul.
Aceasta implică o a doua trăsătură a Strategiei culturale naţionale, după necesitatea elaborării ei de către profesionişti acreditaţi. Este vorba de modalitatea  elaborării ei, şi anume printr-un dialog deschis, transparent, accesibil tuturor celor interesaţi.
Cultura, deşi nu pare, antrenează într-un fel sau altul toate straturile societăţii (da, din păcate, pentru anumite grupuri sociale, manelele reprezintă un produs „cultural“, care se substituie adevăratelor acte de cultură). Elaborarea Strategiei culturale naţionale nu se poate face într-o cameră, cu uşile închise, în două ore. Ea trebuie dezbătută în cadre cât mai largi, mai ales datorită caracterului deschis al oricărui act de cultură, care implică simultan şi alte domenii: educaţia, spiritul civic şi chiar siguranţa naţională.
Dau un exemplu rapid, spre a fi mai bine înţeles. Suntem cu toţii preocupaţi de scăderea nivelului lecturii, reflectată în toate sondajele şi în diminuarea dramatică a tirajelor cărţii româneşti (capitol la care ocupăm unul dintre ultimele locuri din Europa, fiind depăşiţi de ţări care au un sfert din populaţia României, ca Finlanda). Se solicită Ministerului Culturii, Guvernului şi Parlamentului tot soiul de măsuri pentru diminuarea preţului cărţii şi tipăriturilor. Însă în România nu se citeşte nu doar din cauza preţului cărţii, care nu este, comparativ, printre cele mai ridicate din Europa. În România nu se mai citeşte, în primul rând, din cauză că deprinderea de a citi nu mai este cultivată corespunzător de şcoală. Programa de literatură română s-a subţiat an de an, la presiunea unor factori externi – asociaţiile de părinţi, diverşi „specialişti“ în ştiinţele educaţiei –, astfel încât elevul termină liceul fără să fi citit o bună parte din operele fundamentale ale literaturii române şi, mai ales, fără conştiinţa utilităţii lecturii. Strategia culturală naţională trebuie să conţină neapărat mecanisme de coordonare cu sistemul de învăţământ, prin care, încă din şcoală, lectura să fie revigorată. Altminteri, degeaba creăm mecanisme prin care să reducem preţul cărţii. Oamenii nu cumpără obiecte pentru că sunt ieftine, ci pentru că le sunt necesare sau le plac.
Văd, în consecinţă, necesară organizarea unui cadru de consultări profesionale care să includă toate categoriile de oameni de cultură şi toate instituţiile implicate în viaţa culturală: teatre, filarmonici, muzee, biblioteci, case de cultură, ansambluri, asociaţii ş.a.m.d. Este, desigur, urgent să avem o asemenea strategie, însă este mai important ca ea să fie o construcţie reală, care să răspundă nevoilor domeniului şi aşteptărilor societăţii. De aceea, e de preferat să lansăm iniţiativa şi să creionăm, pe baze sănătoase, cadrul de dialog social prin care strategia să fie elaborată, decât să aruncăm pe piaţă o improvizaţie, care nu reflectă preocupările tuturor celor implicaţi în viaţa culturală românească şi nici nu răspunde nevoilor în materie ale tuturor grupurilor sociale. Din acest dialog trebuie să rezulte obiectivele Strategiei şi, extrem de important, un set de criterii de evaluare a progreselor făcute în atingerea fiecărui obiectiv în parte. Această Strategie priveşte timpul lung, lucrurile nu se schimbă de azi pe mâine. Aşteptările nerealiste au distrus multe astfel de iniţiative. Ca şi demagogia întreţinută în jurul lor.
În fine, a treia dimensiune care particularizează Strategia culturală naţională este, paradoxal, faptul că ea nu se referă în primul rând la finanţare, ci la competenţe.
Ştiu că nu sună plăcut în urechile celor care, an de an, aud ce sume ridicole primeşte de la buget cultura. Chiar dacă nu trebuie făcută confuzia între bugetul propriu-zis al Ministerului Culturii şi bugetul general alocat domeniului – căci trebuie să adăugăm aici şi sumele alocate Academiei Române, Institutului Cultural Român, activităţilor culturale din alte ministere şi structuri, ca DRRP, precum şi sumele prevăzute pentru cultură în bugetele locale –, trebuie să fim realişti şi să acceptăm ideea că nu vom vedea curând o creştere semnificativă a banilor alocaţi domeniului. România stă mai bine, la nivel macro-economic, decât unele ţări din UE, precum Grecia, Ungaria, Portugalia şi chiar Italia, dar rămâne codaşă la majoritatea celorlalte capitole: salarii, pensii, investiţii de infrastructură, standard de viaţă, putere de cumpărare ş.a. Dată fiind şi nevoia reală de a suplimenta fondurile pentru apărare, e greu de crezut că putem asista prea repede la o creştere a capitolului bugetar aferent Ministerului Culturii. De aceea, trebuie să utilizăm celălalt mijloc de a obţine rezultate. Şi anume, competenţa profesională, inteligenţa şi ideile.
Pentru aceasta, trebuie ca, prin Strategia culturală naţională, să refacem sistemul de selecţie a cadrelor din cultură, să depolitizăm numirile în funcţiile de conducere şi, în general, să ierarhizăm corect priorităţile, resursele şi competenţele. Când banii sunt, şi-aşa, puţini, trebuie să facem în aşa fel încât în fruntea unui muzeu arheologic de interes naţional să nu mai poată fi numită o ingineră minieră, doar pentru că aparţine partidului la putere. Inteligenţa şi competenţa sunt resurse la fel de puternice ca şi banii. Mai mult decât atât: după un timp, orice activitate derulată cu competenţă şi inventivitate dobândeşte credibilitate şi vizibilitate, iar credibilitatea şi vizibilitatea pot atrage în actul de cultură banii privaţi care, deocamdată, stau deoparte sau merg către fotbal şi manele.
Cam acestea ar fi, cred eu, principiile de la care ar trebui să pornească Strategia culturală naţională. Cu totul altele decât cele ale recentului Pact pentru apărare, căci şi obiectivele sunt cu totul altele.
În fapt, Strategia culturală naţională îşi propune să creeze ceea ce va trebui să apere pactul. Căci, fără cultură, fără o identitate românească şi europeană la Gurile Dunării, nu va mai fi nimic de apărat!

Un comentariu pentru “Ce este Strategia culturală naţională?”

  1. februarie 13, 2015 la 6:05 pm

    Un prim pas s-a facut: proiectul de lege privind timbrul cultural va creste valoarea acestei taxe de peste 5 ori! Sa tot citesti!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper