„Călăuzele“ nonconformiste în lumea ştiinţelor umaniste

Un articol de Sandra Ecobescu

Acum şapte ani, într-o toamnă friguroasă pe Calea Victoriei, într-un apartament interbelic din apropierea Teatrului Act, inventam, împreună cu sora mea, Irina, programa umanistă a unei „academii“ alternative, independente, fără fonduri, cu mult entuziasm şi cu participarea unor tineri curioşi şi implicaţi. Tinerii aceştia erau elevi de liceu şi studenţi, cu care ne întâlneam de câteva ori pe săptămână să povestim despre ce carţi sau filme le plac, ce domenii umaniste îi interesează şi care ar fi profesorii cu care ar vrea să stea de vorbă despre istorie, filozofie, literatură, teatru sau arte plastice.
Eu îmi dădusem demisia cu mult curaj şi inconştienţă din cadrul unei companii în care lucrasem şapte ani, o firmă germană de logistică, unde viaţa mea îşi urma un curs intens dar deja repetitiv, în care timpul liber, lecturile, spectacolele, viaţa personală şi familia abia îşi mai găseau loc. În plus de asta, simţeam că pot face mai mult cu viaţa mea, că îmi doresc să învăţ din nou, să mă „întorc“ la şcoală, dar de data asta la o şcoală pe care să o conturez împreună cu oamenii pe care îi respect şi care ar putea iniţia publicul larg în domenii umaniste cu multă charismă şi dedicaţie.
Dincolo de timpul şi spaţiul pe care îl aveam la dispoziţie şi de interesul publicului, regulile erau foarte flexibile, iar ideile dădeau navală în mintea noastră. Am început să punem pe hârtie domeniile care ne interesau pe noi în mod special: istoria, filozofia, istoria religiilor, pictura, muzica, antropologia, literatura s.a.m.d.
Primul profesor la care m-am gândit, şi pe care l-am invitat să predea la fundaţie, a fost domnul Neagu Djuvara, unul dintre cei mai charismatici si interesanţi istorici pe care îi citisem vreodată, un domn cu origini boiereşti, o copilarie interbelică şi o viaţă plină de întâmplări, călătorii şi încercări care i-au adus înţelepciunea şi detaşarea necesară întâlnirii cu celălalt. Primul curs al Fundaţiei Calea Victoriei s-a numit „Cum am trăit secolul XX“ şi a însemnat întâlnirea publicului nostru – format din tineri dar şi din adulti curioşi – cu dl Neagu Djuvara, timp de cinci şedinţe. În timpul acestor cinci şedinţe, fiecare a câte două ore, profesorul nostru a predat stând în picioare, cu ceasul de aur al bunicului său pe masă, pentru a respecta timpul alocat prezentării. Nu era doar o lecţie de istorie a Europei dintre anii 1900-2000, împletită cu confesiuni extraordinare, pline de emoţie şi umor, dar şi o lecţie de bune maniere şi de pedagogie.
Am primit o lecţie de viaţă, de istorie, de erudiţie, de jovialitate, de vorbire în public şi de memorialistică „povestită“. Bunul-simţ şi naturaleţea cu care acest celebru autor de cărţi şi această faimoasă persoană publică interacţiona cu fiecare participant au fost uimitoare. Cred că în acele ore mi s-a conturat în minte profilul exemplar al profesorului de la Fundaţia Calea Victoriei, un fel de model ideal pe care apoi l-am căutat în discuţiile cu fiecare posibil lector al nostru, indiferent de tema sau subiectul pe care urma să îl abordeze.
Am descoperit apoi, cu mare bucurie, că există mulţi oameni de acest fel în România, fie că este vorba de personalităţi culturale – cum este doamna Georgeta Filitti, dl Vintilă Mihăilescu, dl Dan C. Mihăilescu, doamna Adina Nanu, dl Andrei Pleşu –  sau că este vorba despre tineri artişti, profesori şi cercetători din diverse domenii, pe care am ajuns să îi cunosc în ultimii şapte ani, de când există fundaţia noastră.
Aş vrea să povestesc acum despre întâlnirea cu un alt „personaj“ excepţional din domeniul artelor, despre dirijorul Tiberiu Soare. Nu putea să lipsească din programa noastra culturală Muzica, pentru mine cea mai sublimă formă de manifestare a creativităţii şi imaginaţiei umane. Am avut şansa să stau de vorbă cu o prietenă extrem de talentată, scenarista Andreea Vãlean, şi să o întreb dacã are vreo sugestie de „profesor“ care ar putea iniţia publicul în istoria muzicii clasice. Sugestia ei genialã a fost „dirijorul Tiberiu Soare“, cu care lucrase la un proiect de spectacol şi remarcase că are darul povestirii. A urmat o întâlnire în care am fost convinsă în primele cinci minute că Tiberiu Soare, tânărul dirijor atunci angajat al Operei Naţionale Bucureşti, poate fi o excepţională călăuză  în lumea complicată şi fabuloasă a muzicii clasice.
A urmat cu Tiberiu un curs de zece şedinţe, cu titlul: „Cum să ascultăm muzica?“ la care publicul fundaţiei a descoperit darul de povestitor şi abordarea inedită, extrem de pasională şi modernă a unui tânăr muzician. Şedinţele nu mai durau două ore, ci uneori trei ore, fragmentele superbe de audiţii muzicale, explicate de dirijor, ne făceau „pielea de gaină“ şi ne notam cu înfrigurare idei, sugestii de opere muzicale care nu trebuie ratate, întrebări.
Pornind de la „marea iubire“ a lui Tiberiu Soare, Opera, am iniţiat o serie de treisprezece conferinţe despre opere celebre şi balete, cu titlul „Pentru ce mergem la operă?“ care s-au bucurat de un mare succes la publicul de toate vârstele, şi care apoi au fost transcrise şi transformate, în martie 2014, în prima carte a Fundaţiei Calea Victoriei.
Dar numele nostru, „Calea Victoriei“ se referă la pasiunea mea pentru trecut, pentru Bucureştiul de altădată, pe care îl iubesc foarte tare şi pe care îmi place să îl descopăr de fiecare dată când mă plimb prin zonele oraşului vechi. Sunt fascinată de frumuseţea caselor şi a palatelor construite în secolul XIX, de unde păstrăm numeroase clădiri şi chiar zone întregi (cum ar fi zona Ioanid), din „Belle Epoque“ romanesc, de misterul şi atmosfera arhaică a mănăstirilor păstrate, de curajul clădirilor interbelice care au scandalizat în epocă şi care par şi azi moderne. Aşadar, am descoperit o carte scrisã de doamna Georgeta Filitti, bunã prietenă cu dl Djuvara, şi i-am propus doamnei să ne iniţieze în istoria oraşului Bucureşti şi în poveştile legate de CaleaVictoriei, coloana vertebrală a capitalei noastre. Acum, când scriu, pare totul o poveste ireal de frumoasă şi realizez cum lucrurile s-au legat în mod miraculos, cum oamenii care au aceleaşi idealuri şi pasiuni ajung să facă lucruri împreună, să se împrietenească pe viaţă. Cum pasiunea, onestitatea şi dedicaţia pot crea adevãrate minuni, şi cum publicul din primele luni ale fundaţiei, de cincisprezece-treizeci de persoane, a ajuns în timp la o sută sau trei sute de persoane care participă la evenimentele mai mari, cu aceeaşi lectori despre care povestesc mai sus.
Doamna G. Filitti, o fermecătoare profesoară de istorie, o doamnă parcă desprinsă dintr-un film britanic despre înalta societate, care ştie cum să magnetizeze  auditoriul şi să-l poarte în călătorii imaginare peste sute de ani, de la fanarioţi şi până în anii ’30, a devenit un adevărat ambasador al fundaţiei Calea Victoriei, la emisiunile de la radio sau televiziuni, la recepţii.
Aş mai povesti despre încă unul dintre cei mai senzaţionali profesori pe care i-am cunoscut şi cu care am privilegiul de a colabora la fundaţia noastra: antropologul Vintila Mihãilescu. Pot spune cã am avut parte de acelaşi bun-simţ şi naturaleţe pe care am descoperit-o şi la întâlnirea cu dl Neagu Djuvara şi doamna Filitti, adică emoţia mea de a cunoaşte o personalitate pe care o admiram de mult s-a întâlnit cu relaxarea unui om dornic să „predea“ subiectele preferate, cu dorinţa sinceră de a cunoaşte un public nou, nu cel din facultate sau şcoală, ci cel care continua să înveţe şi dincolo de terminarea studiilor.
Şi domnul Vintilă Mihăilescu ne-a povestit apoi, la conferinţele fundaţiei, despre familie, despre tradiţie, despre societatea românească, despre cine suntem noi azi şi cum eram acum o sută de ani, despre cum să ne scuturăm de prejudecăţi când privim lumea din jur, cum sunt oamenii de la sat, despre cum să gândim şi cum să ne punem întrebări.
Aşa cum ne explica Sir Ken Robinson, specialist în domeniul educaţiei şi speaker celebru la numeroase conferinţe internaţionale, şcoala – în forma în care o cunoaştem noi de mai bine de un secol – nu-şi mai face treaba cum trebuie, pentru că scopul ei principal este acela de a uniformiza şi a impune modele, tipare, formule sau idei, multe învechite şi fără sens azi, şi nu de a dezvolta creativitatea, imaginaţia sau talentul fiecăruia dintre noi. Ken Robinson explică în cărţile şi în prelegerile lui că artele şi ştiinţele umaniste, considerate neesenţiale în educaţia tinerilor, au rolul extrem de important de a menţine şi de a stimula creativitatea omului şi de a deschide orizontul cultural si mental asupra unor modele culturale diferite. Arta şi ştiinţele umaniste nu trebuie privite ca un simplu divertisment, o anexă, ceva de care te ocupi în timpul liber, după ce ai rezolvat lucrurile serioase. Ele înseamnă, de fapt, calea de dezvoltare a inteligenţei emoţionale, calea de a comunica şi de a-l înţelege pe celălalt, care poate însemna copilul tau, partenerul de viată, străinul sau omul care a trăit în alt secol.
Artele şi ştiinţele umaniste ne povestesc despre călătoria omului în lumi infinite, despre exerciţiul de a-ţi depăşi limitele prin forţa imaginaţiei, despre curente culturale şi artişti geniali, despre trecutul reconstruit prin istorie sau arheologie, despre perfecţiunea unei statui sau despre frumuseţea unei picturi renascentiste. Arta înseamnă echilibru şi nelinişte în acelaşi timp, aşa cum Mozart ne zâmbeşte sau ne tulbură prin muzica lui incredibil de perfectă şi umană. Mulţumesc călăuzelor noastre pentru descoperirea acestor lumi şi pentru entuziamul lor incredibil.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper