Alexandru Busuioceanu şi Vasile Pârvan – două spirite înrudite

Un articol de Irina Dogaru

Alexandru Busuioceanu a fost unul dintre cei mai importanţi critici de artă români, eseist (nu doar aici, ci şi în Spania), poet (de limbă română şi spaniolă), istoric, profesor, traducător şi diplomat. Desigur, nu slujeşte la nimic faptul de a preciza, şcolăreşte, că Alexandru Busuioceanu s-a născut la Slatina, în 1896 şi a murit la Madrid, în 1961. Aceste date – în afară de încadrarea în epoca istorică şi de coordonatele geografice – nu ne spun mare lucru.

Debutează devreme, la 19 ani, devenind colaborator la revista Lumina nouă din Bucureşti, unde avea să lege prieteşug cu Nichifor Crainic. Un an mai târziu se înrolează voluntar în războiul de reîntregire a neamului.

În 1918 se întoarce la Iaşi, ca redactor-şef la revista Arena. Între 1918 şi 1920 este coredactor, împreună cu Nichifor Crainic, la revista Luceafărul, apoi redactor la Lamura şi la Dacia.

În 1921 întemeiază revista Gândirea, împreună cu Cezar Petrescu, D.I. Cucu, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga.

În volumele Figuri şi cărţi şi Ethos, apărute mai târziu, în 1942 (anul stabilirii sale definitive la Madrid), criticul român va reuni articolele răspândite prin diferite publicaţii ca Gândirea, Cuvântul, Cuget românesc, Lamura, deoarece le consideră inspirate de ideologia „gândiristă“, potrivit căreia activitatea literară şi artistică trebuie să armonizeze spiritul creator şi exigenţele morale.

În 1923, Busuioceanu devine secretar al PEN-clubului, al cărui preşedinte pentru secţia română era Vasile Pârvan. Acesta din urmă, care întemeiase, în anii ’20, Şcoala Română din Roma, îl trimite pe discipolul său Alexandru Busuioceanu ca bursier în capitala Italiei. Avându-i ca profesori pe Adolfo Venturi, Antonio Muñoz, Orazio Marucchi şi Federico Hermanin, Busuioceanu dobândeşte cunoştinţe solide în domeniul istoriei artei bizantine şi al metodologiei restaurării.

În 1925 devine profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

Coordonează, între 1929 şi 1937, colecţia ediţiilor de artă „Apollo“, prima colecţie de monografii închinată artiştilor români moderni, iar în 1931 expertizează cele mai valoroase piese ale colecţiei de pictură a Casei Regale, respectiv cele nouă tablouri ale lui El Greco dobândite de Carol I. În 1937, va organiza marea expoziţie „El Greco“ de la Paris.

Mai târziu, între 1938 şi 1940, devine profesor şi la Academia de Arte Frumoase.

Busuioceanu a publicat mult, nu doar eseistică şi nu doar în România, căci după 1942 rămâne la Madrid, ca profesor de română la Universitatea Complutense, redactor la prestigioasa revistă Ínsula, precum şi ca eseist şi poet de limbă spaniolă.

Ne propunem să prezentăm publicului român două eseuri ale lui Busuioceanu, Pârvan gânditorul şi Alegenor, despre fostul său profesor Vasile Pârvan, eseuri publicate mai întâi în 1933, la Institutul „Ramuri“ din Craiova, şi apărute ulterior în volumul Ethos.

De departe cel mai valoros eseu despre personalitatea marelui istoric, Pârvan gânditorul este o evocare plină de căldură, dar nu mai puţin riguroasă, a „omului singuratic“ pe care majoritatea îl considera fie istoric, fie profesor, fie scriitor, dar pe care puţini ştiuseră să îl preţuiască în dimensiunea lui de gânditor. Busuioceanu scoate la iveală dimensiunea confesională a personalităţii lui Pârvan, care se manifesta în cursurile erudite de la universitate, în eseuri, precum şi în prietenia lui, care „păstra totuşi suavităţi de sentiment pe care tristeţea vieţii nu isbutise să le tulbure“.

Busuioceanu deplânge faptul că multe dintre cursurile lui Pârvan de la Universitate, dintre care aminteşte ciclurile despre Tragedia greacă sau Doctrina salvării, nu fuseseră nici scrise, nici tipărite, motiv pentru care se vede nevoit să-şi întemeieze evocarea pe amintiri şi pe cărţile publicate, considerate suficient de edificatoare.

Având de ales între critica literară şi istorie, Vasile Pârvan nu şovăie să se îndrepte către şcoala lui Iorga, fiindcă aceasta îndeplinea două criterii la care nu era dispus să renunţe: pasiunea pentru ştiinţă şi simţul realităţii.

Preocupat de ştiinţă, Pârvan se înfăţişează ochilor noştri ca un singuratic nu din mizantropie, ci din „acea irezistibilă nevoie de a trăi interior“. Negăsind în istorie răspunsuri la întrebări fundamentale privitoare la sensul moral al vieţii, Pârvan se îndreaptă apoi către literatură şi filosofie. Dar nu către filosofia aridă profesată la Universitate, ci către o filosofie care să îi poată oferi sensul etic al vieţii. În 1905, după ce descoperă nebănuite afinităţi cu Carlyle, Macaulay, Emerson şi Renan, se hotărăşte să plece în Germania pentru a-şi continua studiile la Berlin şi la Breslau, unde are o revelaţie ce îi stârneşte o nouă pasiune: cultura lui se întregeşte „cu orizonturile inedite ale artei“, pe care o socoteşte expresia cea mai înaltă şi mai pură a gândirii omeneşti.

În 1909 publică studiul intitulat Marcus Aurelius versus Caesar, „cea dintâi carte în care întâlnim şi propriile lui gânduri, mărturisite aproape ca într-o profesiune de credinţă“. Figura lui Marc Aureliu – pe care îl va socoti un sfânt şi un exemplu de nobleţe – îi slujeşte drept pretext pentru o apologie a doctrinei stoice. În armonie cu principiile filosofiei stoice, Pârvan caută fericirea în mijlocul societăţii, nu în cultul exagerat al eului. Şi în aceeaşi carte vorbeşte despre omul singuratic – categorie căreia îi aparţine fără putinţă de tăgadă – ca despre purtătorul unui ideal nobil, acela de a se jertfi pentru semenii săi.

Sub semnul stoicilor avea să stea întreaga lui existenţă ulterioară. Istoricul duce acum o existenţă izolată, petrecându-şi vremea fie singur, fie în cercul restrâns al elevilor cei mai apropiaţi, fie călătorind, mai cu seamă în Italia.

Primul contact al lui Pârvan cu mulţimea avea să fie o mare dezamăgire. Busuioceanu pomeneşte episodul în care Pârvan fusese prins în vălmăşagul pasiunilor legate de pregătirile României de a intra în Primul Război Mondial „cu conştiinţa clară a unei misiuni sociale“, urmarea fiind o teribilă şi amară decepţie. Istoricul ţinuse o conferinţă la Ateneu, în care încercase să explice că intrarea României în război nu poate fi hotărâtă de mulţimile de pe stradă. La ieşirea de la conferinţă, Pârvan fusese pălmuit de un agent politic şi acuzat de toţi că ar fi trădător de ţară. În acest episod amar din viaţa lui Pârvan, eseistul vede incapacitatea „omului singuratic“ „de a comunica, de a se face înţeles de mulţimea căreia el nu ştia, nici nu ţinea, să-i solicite favoarea“.

Intrând în război, suferinţe infinit mai sfâşietoare îl fac să se adâncească într-o criză sufletească din care nu-şi va mai reveni: în Rusia, unde era refugiat, îşi pierde soţia şi singurul copil. Ispitit de gândul sinuciderii, Pârvan nu-şi mai regăseşte seninătatea şi scrie că „viaţa noastră intimă este antinomică fericirii“. Singurătatea după care altădată tânjise atât de mult devine o tortură.

Copleşit de cea mai neagră disperare, i se pare totuşi că misticismul l-ar putea izbăvi şi se simte pregătit să proclame creştinismul drept Doctrină a Salvării, ţinând pe această temă un curs la Universitate. Busuioceanu subliniază însă că, în concepţia istoricului, „figura lui Isus nu era cu nimic deosebită de figura mistică a lui Orfeu“. „Doctrina Salvării“ lui Pârvan nu e, aşadar, altceva decât încercarea de a „pătrunde cu mijloacele raţiunii în intimitatea mistică a credinţei“.

Această experienţă „mistică“ nu avea să dureze decât vreo doi ani, pentru că în 1920 Pârvan va alege să se întoarcă la doctrina stoicilor. În ultimii ani ai vieţii, această înţelepciune stoică îmbracă forme aproape ascetice, iar istoricul îşi trăieşte canonul suferinţei fără a mai percepe singurătatea ca pe un chin. Stoicismul, aşa cum îl înţelesese în tinereţe, se transformă, după douăzeci de ani de experienţe dureroase, în conduită practică şi înţelepciune.

În ultimii ani ai vieţii, Pârvan nu mai crede nici măcar că arta ar fi cu adevărat capabilă de a exprima altceva decât lucruri comune, lipsite de interes, iar stările sufleteşti nu pot fi comunicate. Alegenor, săpătorul în piatră, ciopleşte chipuri în tăcere, dar deznădăjduieşte când îşi dă seama că „omul nu poate spune decât lucrurile potolite, împuţinate, făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice“. Omul, artistul, Alegenor ori însuşi Pârvan este singur în univers, se închină zeului necunoscut al Tăcerii, pentru că „spre tăcere se adună toate, ca apa spre prăpastia cea neagră“. În accente de pesimism tot mai adânc, moartea e văzută la sfârşit de drum ca o eliberare.

În clipa morţii, resemnat după o cumplită suferinţă fizică, Pârvan „a avut totuşi o supremă şovăială, care a fost ca o ultimă confesiune a vieţii lui. Cu ochii plini de lacrimi, el s-a întors şi a început să plângă“. Marele singuratic se despărţea de lume înduioşat de „clipa acestei treceri, pentru care sufletul stoic şi-a adunat o viaţă întreagă toate puterile raţiunii“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper