Agitprop românesc: 1945-1958

Un articol de GEORGE NEAGOE

Oana Ilie, Propaganda politică: tipologii şi arii de manifestare (1945-1958), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, 372 pp.

 

Propaganda constituie un fenomen şi un proces comun în spaţiul public, indiferent de regim, avertizează la începutul volumului Oana Ilie, cercetător în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României. Aplicând această axiomă, i-a fost mult mai uşor autoarei să trateze tematica şi perioada (1944-1958) cu instrumente netede, lipsite de patetism. A ajutat-o, probabil, un citat aparţinându-i lui Iosif Chişinevschi, responsabilul cu forjarea limbii de lemn în P.C.R. Reiese, din respectiva cuvântare, că misiunea fundamentală a aparatului de manipulare a maselor consta în „propovăduirea istoriei Partidului Bolşevic“ (p. 22). Ca atare, ar fi cazul să ne gândim la mulţimea consecinţelor pe care le-a generat acest parazit în educarea civică.
În mare măsură, lucrurile fiind tranşate astfel, se impune observaţia că „propaganda“ nu admitea pluralismul, confundându-se cu însuşi Partidul unic. Numai că acesta nu-şi conserva inerţia, dovedindu-şi de atâtea ori instabilitatea la contactul cu realitatea pe care încerca să o trucheze. În plus, ar fi de gândit dacă nu cumva, pentru Comitetul Central, conta mecanismul de producere şi de ascundere a sensului, iar nu efectele cuantificabile în conştiinţa omului cu o cultură medie sau în mentalitatea rurală, după cum reiese dintr-un congres al propagandiştilor din ianuarie 1945. Probabil că agitatorii nu doreau să adapteze poncifele, mizând pe forţa subliminală de atracţie a poncifelor: „Modul de selecţie al celor ce făceau propagandă la sate era deficitar, nefiind aleşi oameni care aveau rădăcini sau legături cu viaţa la sat. La acestea se adaugă şi tradiţionalismul omului de la ţară, care, deşi venea la manifestaţiile organizate de comunişti şi de organizaţiile satelit, o fãcea pentru partea artistică (şezători, hore, piese de teatru)“ (pp. 322-323). S-ar spune că intenţia autorităţilor de a insufla spiritul partinic nu a rodit, dat fiind că interesele imediate ale agricultorilor constau în a-şi îngriji terenurile şi a-şi găsi momente de relaxare după epuizarea fizică. Oricum, mediul rural îşi întrerupea ciclul doar duminicile şi de sărbători. S-ar putea, sper să nu mă înşel, ca între propagandă şi politica Partidului-Stat să existe semnul egalităţii. Cel puţin aşa ne îndeamnă să credem structurarea materialului. De asemenea, este revelatoare o sinteză prezentată de Iosif Chişinevschi în 1947 (studiată de Oana Ilie în cadrul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale), despre obiectul şi misiunea Secţiei Educaţie Politică a C.C. al P.C.R., care avea în vedere: „propaganda scrisă şi orală, adică presa, şcoala de partid, agitaţia de masă, munca de îndrumare, munca artistică şi culturală“ (p. 89).
Formarea opiniei
Binevenita sinteză a Oanei Ilie, bazată pe studierea unei reţele ample de fonduri ale Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, propune o viziune largă a asupra subiectului, ajungând să constate, prin segmentarea materialului, că orice activitate dirijată de P.C.R./ P.M.R. contrazicea realitatea obiectivă şi îi contraria pe cetăţeni. Cartea ilustrează, într-un spirit degajat, modalităţile de construire şi de impunere a opiniei publice în România de la 23 August 1944 până la retragerea trupelor sovietice din ţară (1958). Dacă astăzi, în statele UE, se pune suprapreţ pe cursurile de pregătire a trainer-ilor, a coach-ilor şi a formatorilor, învăţământul politic din anii 1950 şi după aceea era o procedură de preluare neasimilată a unor formulări agitatorice, lipsite de concreteţe: „Purtând nume pompoase, dispunând fiecare de materiale auxiliare şi de cadre didactice, mai mult sau mai puţin pregătite, şcolile de cadre n-au reprezentat altceva decât o irosire de timp şi fonduri. La sfârşitul studiilor, absolventul de învăţământ de partid nu era nici mai inteligent, nici mai cult, ci îndoctrinat cu o serie de ficţiuni care mistificau realitatea şi posesor al unui limbaj de lemn“ (p. 137). Aici întâlnim un punct util în cercetări viitoare: ideologia ca parte integrantă a literaturii după Al Doilea Război Mondial. Poate că această apropiere va explica şi mai uşor caracterul organicist al apariţiei romanului politic după 1965.
Un alt merit foarte important al cărţii este că, printr-un efort tenace, Oana Ilie a propus o imagine a principalelor strategii de formare a partizanatului ideologic. Simplificând, s-ar spune că în prim-plan se situa minciuna (cu variantele acesteia: caricaturizarea, defăimarea sau hiperbolizarea), nicidecum dorinţa de a modifica percepţia oamenilor asupra vieţii cotidiene. De multe ori aşa-zisa zugrăvire a realităţii pendula între obiectivitate şi ficţiune, schimbând polii ori de câte ori peisajul necesita un machiaj. Totuşi, gazetăria – situată la jumătatea distanţei între discurs oficializat şi beletristică – tindea să ofere datele cele mai credibile, ca şi în cazul lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră: „Reportajul lui Geo Bogza, Şantierul de la cumpăna apelor fără a abunda în cifre şi procente, aduce noi precizări şi amănunte pe care, voit sau nu, ceilalţi autori, inclusiv presa, le ignoraseră“ (p. 208). Dincolo de valoarea de adevăr a faptelor sau de omiterea unor chestiuni relevante, ar fi de menţionat amănuntul că, în sine, tipărirea unei ştiri, a unei relatări, a unui comentariu, a unei analize politice însemna un punct de vedere oficializat. Publicaţiile alcătuiau o suită de cursuri. Desigur, câteodată lucrurile nu aveau statornicie, chiar de la o zi la alta. Numai că, în gazete, contradicţiile cu trecutul nu existau, pentru că istoricitatea evenimentelor era abolită. Conta valoarea atribuită într-un interval.
Propagandă şi cenzură
Aş fi de părere că programele de educare, prin îndemn, în doi timpi, la aclamare şi la ură, seamănă cu nişte salve de tun trase în aer, aşteptând ca zgomotul să instaureze panica sau să lovească din greşeală o clădire, de pe acoperişul căreia să cadă nişte ţigle în capetele trecătorilor. S-ar putea ca preocuparea esenţială pentru retorică, în detrimentul implementării ei, să provină şi din faptul că nu limbajele (verbale, nonverbale, vizuale, auditive, audio-video) aveau misiunea de a instaura teroarea şi dominaţia regimului, ci Securitatea. Are dreptate Marius Oprea, în Bastionul cruzimii, să se oprească asupra amănuntului că, în statutul de funcţionare şi de organizare, Securitatea îşi asuma sarcina de a apăra „democraţia“. Aşadar, continuând lămuririle, propaganda reprezenta, pe de o parte, un pretext, legitimând măsurile administrative şi penale, iar pe de altă parte o cursă rotativă pentru şoareci, un scop în sine. Acelaşi subiect putea primi, la intervale relativ scurte, conotaţii opuse.
Relaţia între propagandă şi cenzură este inalienabilă. Însă ecuaţia marchează şi faptul că „a cenzura“ nu înseamnă neapărat a tăia sau a da deoparte. Poate echivala cu restricţionarea dreptului la liberă informare. Pornind tot de la sinteza lui Marius Oprea, trebuie făcută o distincţie subtilă, dar netă, între interesele ţării şi interesele regimului (ale P.C.R./ P.M.S.). Prin urmare, nu ar avea de ce să ne mire că, în politica internă, dominau zvonurile referitoare la conducerea Partidului. Există în carte o listă largă, întocmită după documente de la ANIC
(pp. 288-312). Unele rumori erau sugerate şi întreţinute de facţiunile rivale. Îi rămânea publicului să le răspândească şi, eventual, să-şi îndrepte simpatia sau dezgustul, deoarece, indiferent cât de opresiv se dovedea sistemul în 1948, lumea accepta seducţia răului celui mai mic, manifestându-şi antipatia faţă de sovietici şi faţă de alogeni: „Ana Pauker a cerut alipirea României la U.R.S.S., Dej s-a opus şi a fost arestat“ sau „Ana Pauker i-a împuşcat pe Dej şi V. Luca“ (p. 307). Se pare totuşi că, la un moment dat, Dej a fost depus într-unul dintre sediile Securităţii. Mai importantă decât această situaţie, insuficient argumentată, e aceea că reacţia constantă a oamenilor la contactul cu propaganda era izvodirea contrapropagandei. Am putea concluziona că, împotriva minciunii, antidotul nu stă în adevăr, ci într-un univers paralel.
Propaganda politică: tipologii şi arii de manifestare (1945-1958) este o cercetare de referinţă şi o sursă convingătoare.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper