Adaptarea la realitate

Un articol de George Neagoe

 

Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia libertăţii: forme de disidenţă în România anilor 1970-1980, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2014, 300 p.

 

 

Doi covrigi. Atâta costă cercetarea fundamentală întreprinsă de Ana-Maria Cătănuş, graţie finanţării acordate de AFCN. E un fapt economic. Cât valorează în piaţa ideilor ne vom da seama abia după ce sinteza va circula corespunzător măcar în sfera socio-umanistă. Traversăm un moment fast pentru studiile referitoare la perioada comunistă. Tematicile s-au diversificat, iar abordările pluridisciplinare au câşigat în acurateţe. Totuşi, animozităţile partinice şi instituţionale perpetuează două tendinţe neştiinţifice: a omite nejustificat şi a lăuda fără margini. De asemenea, mi se pare inadecvat şi chiar alarmant ca un literat să comenteze, cu o frecvenţă ridicată, lucrări de factură istorică pronunţată.

O periferie centralizată

Din pricini care îmi scapă, discursul ultimilor ani a devenit tot mai interesat de raporturile intelectualităţii cu puterea în intervalul 1944-1989. Or, dacă în percepţia comună, intelighenţia a rămas, deocamdată, asociată cu formaţia umanistă, putem înţelege atât îmbinarea metodologiilor, cât şi preocuparea pentru integrarea scriitorimii în acest tablou amplu. Desigur, privite în rama timpului, atitudinile condeierilor pot decepţiona sau pot fi suspectate de ambiguităţi confortabile. Numai că, în Vocaţia libertăţii: forme de disidenţă în România anilor 1970-1980, Ana-Maria Cătănuş pledează în speţa acceptării conotaţiilor incompatibile şi a detaliului că, spre deosebire de alte categorii profesionale, scriitorul era o persoană publică.

Această situare oferea două posibilităţi de acţiune, care, uneori, s-au conjugat. Atitudinea socială era marcată, întâi, prin expunere civilă şi mediatică, în dorinţa de a iniţia sau de a se solidariza cu diferite mişcări. Modalităţile curente de manifestare cuprindeau: greva foamei, scrisoarea-deschisă sau literatura de sertar citită în cercuri restrânse. Dar, consideră cu mare atenţie cercetătoarea, scriitorii s-au prevalat de cealaltă coordonată a imaginii lor, respectiv calitatea de negociatori ai proprietăţii intelectuale. Între 1948 şi 1949, cartea a constituit, în funcţie de nevoile regimului, o tribună oficială sau un salon al conversaţiilor în dodii: „Extrem de complexe, manifestările mediului literar în ultimii ani de comunism pot fi greu subsumate unei singure atitudini. Conformismul majorităţii scriitorilor, deşi real, este insuficient pentru a descrie gama variată de manifestări din istoria breslei. Dincolo însă de realizările culturale incontestabile, nu putem să nu remarcăm numărul destul de mic al celor care s-au îndreptat spre demersuri cu o relevanţă socială sporită” (p. 213.)

Din permanentul clivaj între cetăţean şi scriitor, care fusese cetăţean-scriitor doar în etapa stalinistă (pentru că sintagma denota afilierea necondiţionată la „democraţia populară”), a rezultat o noţiune impură de curaj/ de opoziţie/ de disidenţă, asupra căreia nu avem dreptul să aplicăm eticheta de oportunism. Bănuielile de subversiune prin limbaj deveniseră tehnici diversioniste întreţinute de Securitate, de cenzori şi de redactorii de carte. Efectul complementar îl întâlnim astăzi, uneori, în dorinţa de a supralicita invazia „şopârlelor”.

Complicităţile filologice şi concesiile politice au darul de a complica explicaţiile, deoarece, pe atunci, literatura se desprindea, fără a se rupe totdeauna de ideologie şi, evident, fără a combate (făţiş) abuzurile şi represiunea: „Având la îndemână mijloace de exprimare speciale, cei mai mulţi dintre scriitori au preferat fie să rămână într-o creaţie abstractă, ale cărei legături directe cu problemele societăţii erau de descifrat, fie să încerce să «reziste», creând opere cu sensuri ascunse, care să treacă de cenzură şi care, eventual, să fie descoperite de cititori. Subterfugii absolut necesare într-o societate totalitară, acestea nu au fost completate decât într-o măsură extrem de mică de gesturi de disidenţă” (p. 213).

Rezultă, din consideraţiile făcute de Ana-Maria Cătănuş, că scriitorii aparţineau, deopotrivă, sistemului şi oricărei variante de contracarare a acestuia. Ar fi cazul să acceptăm că tocmai respectiva relaţie bivalentă a făcut ca regimul, oricât s-ar fi străduit să confişte discursul despre societate, să le delege o serie de atribuţii profesioniştilor limbajului. Or, aceşti intermediari au recurs la dubla măsură, participând la treburile impuse ale cetăţii, cu mesajul dictatorial în minte şi cu propriile idei în cuget: „În plus, prin strategii specifice şi diferite de la stat la stat, disidenţii au încercat să smulgă o parte din spaţiul public de sub controlul partidului-stat” (p. 29). Deşi spiritul de competiţie era încurajat, în genere, în agricultură sau în industrie, fiind aşezat tot în slujba guvernării, necesitatea de a găsi un teritoriu ferit de supraveghere a dat naştere totuşi unei concurenţe eficiente. Tipărită, cartea era, concomitent, un agent al (contra)propagandei.

Disidenţă şi detenţie politică

Aşadar, lupta cu sistemul editorial nu însemna neapărat a sta sub scut, ci şi a eluda regulile, a rezista tentaţiei conformiste. În acest amalgam de reacţii, este reconfortant să ne gândim că figura disidentului prin excelenţă se află întruchipată, pe bună dreptate, în Paul Goma, al cărui portret ocupă prima copertă a sintezei de faţă. Nu trebuie totuşi să omitem că, în afară de I. Negoiţescu şi Ion Vianu, niciun alt scriitor nu a semnat scrisoarea adresată de Goma programului Carta ’77 lansat în Cehoslovacia. În niciun caz nu se confirmă speculaţia unei ficţiuni compensatorii, a ivirii eroului civilizator din sânul unei comunităţi susceptibile de noncombat sau de pactizare. Mai degrabă, la nivel subliminal, Ana-Maria Cătănuş recompensează rolul lui Paul Goma de a fi repus plenar în drepturi sintagma de scriitor-cetăţean, după două decenii de întrebuinţare partinică şi indigestă.

În plus, consultând sumarul volumului, remarcăm preeminenţa factorului umanist în dezvoltarea opiniilor despre „disidenţă”: Vlad Georgescu, Doina Cornea şi Dorin Tudoran. Lor li s-ar adăuga şi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, dacă avem în vedere că şi acesta din urmă se folosea de retorică pentru a mobiliza. Ana-Maria Cătănuş propune câteva analize menite să transforme în avantaj incertitudinile terminologice şi situaţionale, ceea ce aduce o degajare binevenită în scrutarea fenomenului. Aşa cum în calendarul religios, pe lângă sfinţi, există şi fericiţi, aşa şi în dezbaterea noastră se identifică trepte negre, albe şi în special gri: „Exceptând cazurile în care a fost folosită ca un vehicul care să faciliteze emigrarea, intrarea în disidenţă, asumarea statutului contestatar deschis al realităţilor specifice statului comunist în care trăiau cu acceptarea costurilor şi beneficiilor aferente unei asemenea atitudini, a fost pentru majoritatea disidenţilor un proces gradual, progresiv” (pp. 155-156). Exemplul lui Vlad Georgescu, recrutat de patru ori de Securitate (1963, 1970, 1974 şi 1977), ultima oară după o încarcerare la penitenciarul Rahova, devine elocvent sub toate aspectele. Prezentarea acestui caz are şanse mari să devină un punct de reper în privinţa raportării la portretul-robot al disidentului colaboraţionist. De asemenea, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a trecut prin diversele stagii ale „reeducării” de la Piteşti (1949-1951), iar numele său a ajuns, în cele din urmă, sinonim cu luarea de poziţie, aproape singulară între clericii ortodocşi, împotriva controlului Bisericii de către Stat.

Observaţiile Anei-Maria Cătănuş asupra disidenţei româneşti, în contextul anilor 1970-1980, semnalează incompatibilitatea între nevoile exprimate de actanţi (apărarea drepturilor omului, reformele sociale şi apelul la trezirea conştiinţei etice) şi interpretarea acordată de regim acestor gesturi. Fiecare analiză indică încadrarea faptelor în zona opoziţiei politice. Luând parte la înfiinţarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, medicul Ionel Cană, economistul Gheorghe Braşoveanu şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare în 1979 sub acuzaţia de organizare a unei grupări de tip „fascist” (p. 116). Practic, în afară de Dorin Tudoran, cei menţionaţi aici depun mărturie asupra detaliului că eliberarea deţinuţilor politici prin Decretul 411 din 1964 nu a eliminat această încadrare juridică. Poate că a sosit momentul să ne dăm seama că nostalgia pentru Nicolae Ceauşescu se întemeiează pe idilizarea modelului stalinist.

Vocaţia libertăţii: forme de disidenţă în România anilor 1970-1980 este o sinteză excelentă, care, cu răbdare şi tact, rezolvă o serie de controverse şi, cu astuţie, deschide o mulţime de problematici.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper