A vorbi despre literatură. În limba cui?

Un articol de TEODORA DUMITRU

Cum s-a vorbit – când s-a vorbit – despre ceea ce azi considerăm literatură, specii, genuri, fenomene, artefacte ale literarului? Nu mă refer strict la discursul criticii, istoriei sau teoriei literare – care e relativ recent, de vreo două secole. A avut vorbitul despre artefactele literarului vreo tradiţie a lui, un vocabular care să nu fie revendicat de alte domenii ale intelectului, un jargon şi o tablă de concepte pur literare cum au, bunăoară, matematicile – ceva de tipul punctului, liniei, al teoremei lui Pitagora sau al geometriei lui Euclid? Au fost oratoria sau retorica – arte ale discursului ornat şi înfocat – altceva decât travestiuri ale ştiinţelor juridice, în special ale avocaturii – croite să convingă (citeşte subjuge) publicul? Au fost tragedia lui Sofocle şi Aristotel, vorbele de sorginte stratosferică ale poetului platonician sau ultimul panseu teosofic altceva decât ascensoare către esenţele divine, încercări de a legitima arta prin transcendent şi viceversa? Filosofia a fost, de fapt, primul bazin de inspiraţie a vorbitului despre literatură. Totul – de la Aristotel la Heidegger – şi-a găsit copia, mai mult sau mai puţin perfectă, în vorbitul despre literatură. Vine la rând estetica, cu iconografia (variabilă) a frumosului şi al său cuvânt de ordine: opera (de artă). Iar opera literară devine şi ea o artă, adică obiect al esteticii valorizat în funcţie de grila categoriilor estetice. Cumva lipseşte muzica? Dar ce e arta sonetului sau critica simbolistă fără recursul la combinatorici sau stări muzicale? Lipsesc artele plastice? Dar ce e romanul – dacă nu marea „frescă“ sau „oglinda plimbată de-a lungul drumului”? Să vedem cum stau lucrurile cu economia. De la determiniştii marxişti de secol XIX la analiştii sistemelor-lume de azi, artefactul literar rămâne ce-a fost: un „produs”. Cu actori, piaţă şi cuantificatori de valoare în funcţie de regulile pieţei şi/ sau ale relaţiilor de producţie care dictează şi parametrii societăţii (unde intră pe fir sociologia literară şi studiile despre geneza şi impactul produsului cultural asupra societăţii: poemul epic, tragedia şi comedia ca produse ale societăţii de curte, într-un sistem monarhic, romanul ca produs al epocii burgheze etc.). Biologia plus geografia plus psihologia (caracterologia) au dat şcoala pozitivismului francez: Brunetière, Taine. Şi, mai nou, un specimen de tipul Franco Moretti, profesorul de la Stanford, specialist în roman şi în evoluţionism literar, care a ajuns astăzi să caute similitudini între limbaj şi codul ADN-ului, după ce (n-)a convins cu paralela dintre genurile şi speciile literare şi unităţile capitalului economic. Despre psihologie şi psihanaliză nici nu mai vorbesc. Voga studiilor literare inspirate de psihologia de secol XIX sau, mai încoace, de psihanaliză (combinată, la o adică, şi cu marxismul) bate spre centenar. Trecem la lingvistică şi la semiotică, la formalişti, structuralişti şi alte inginerii cu raza de acţiune între fonem şi text. Se îndoia cineva că sistemul limbii nu e şi un sistem al textului (literar), că totul nu e semn, semem, semantem ş.a.? Dacă da, ciuliţi urechea la tot ce s-a scris de la Jakobson la Greimas. Pe un culoar vecin stau pragmatica, filosofia limbajului, dnii Austin, Searle, cu popasuri scurte prin Wittgenstein. Apropo de asemănările de familie: logica intrase şi ea pe filiera literarului, odată cu fenomenologia husserliană, pe care unii au crezut c-o pot transfera cu oarece profit şi într-o fenomenologie a literarului (vezi discuţii de acest gen în prima parte a secolului al XX-lea – la noi, Camil Petrescu era somitatea în domeniu, releul dintre discipline). Tot în zona asta apare interesul pentru matematică (vezi lingvistica matematică importată şi în studiul temelor literare, care demonstrează, cu uz de logaritmi ş.cl., de ce o capodoperă e o capodoperă), cibernetică, teoria sistemelor şi, în genere, pentru concepte ale ştiinţelor tari: gândiţi-vă numai la ideea de paradigmă devenită – via T.S. Kuhn – monedă curentă în discursul metaliterar al ultimelor decenii.
Unde e partea incontestabilă şi inalienabilă a literarului în această puzderie de domenii? Nu s-ar putea răspunde cu claritate. Aşa cum nu s-ar da o dezlegare concludentă următoarei întrebări: dacă domeniul literaturii e, până la urmă, cuvântul (scris sau vorbit), câte dintre celelalte domenii, cu tradiţii şi jargoane bine fixate, n-ar trebui să plătească chirie literaturii? Şi câte dintre ele nu devin, cu timpul, (doar) literatură – simple „povestiri despre om“ sau epopei despre aventura intelectului?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper