A mercat-o cu lumânarea

Un articol de GEORGE NEAGOE

A venit ianuarie şi în Europa fotbalistică s-a deschis mercato, adică perioada în care cluburile au voie să facă transferuri contra unor sume de bani sau, mai simplu de la o vreme, schimburi de jucători. Istoria termenului în spaţiul românesc începe imediat după 1990, când, cu ajutorul fraţilor Ioan şi Victor Becali, începea exodul fotbaliştilor noştri către Italia. Povestea Dan Petrescu, la un moment dat, cum Zdenìk Zeman, antrenorul ceh de la Foggia, echipă promovată în Serie A în două sezoane (din Serie C), a venit la Bucureşti în 1991 să-l achiziţioneze de la Steaua. Întrebările au fost, ca în orice poveste, simple, dar fatidice: în cât timp aleargă suta de metri? Răspuns: până în 11 secunde; dacă fumează? Răspuns: negativ; îi place viaţa nocturnă? din nou o negaţie. Aşa a ajuns „Bursucul“ printre stranierii chemaţi la echipa de seniori a României.
Prin 1992-1993 aveam în lot, chiar printre titulari, o serie de internaţionali proveniţi de la Brescia „rumena“: Hagi, Răducioiu, Dorin Mateuţ şi Ioan Ovidiu Sabău. Penultimul juca mai des la Naţională, fiindcă, se pare, la club, deşi antrenat de Mircea Lucescu, se cam molipsise de porecla Peninsulei Italice. Evolua ca o cizmă. Iar ultimul în şirul menţionat a fost totdeauna o victimă a simpatiei protectoare a comentatorilor. Îi spuneau Neluţu, ca şi cum erau rude cu el, ca şi cum împărţeau primele, ca şi cum aşteptau un tricou cu autograf. Schimbând registrul, atitudinea faţă de mijlocaşul central aducea puţin cu relaţia pseudocolegială a mediului literar (a studenţilor întârziaţi şi a profesorilor fanatizaţi) cu Nichita, Camil sau Hortensia, ca şi cum ar fi fost vecini de palier.
Revenind la tema anunţată, poate că nu e deloc întâmplător că analiştii noştri sportivi se raportează la termenul de mercato. Până în 1989 fotbaliştii erau mutaţi, în diferite regiuni şi apoi prin diverse judeţe, după criterii „departamentale“. Poate că am uitat că, la promovarea în Divizia A, Nicolae Dobrin era legitimat la Dinamo Piteşti. Desigur, ulterior, ne arată istoria, s-a înfiinţat FC Argeş, în 1968, după câte am citit – prima asociaţie din ţară purtând titulatura de „Fotbal Club“. Despre Dinamo Bacău nu am prea multe date. Astăzi am spune că jucătorii au fost deturnaţi spre alte echipe decât cele cu care semnaseră înţelegeri. John Obi Mikel (Chelsea Londra) semnase cu Manchester United. Willian, fost „miner“ la Donbas, a aterizat tot la actuala echipă a lui Mourinho, după ce fusese o escală la Tottenham Hotspur. Bineînţeles, important e că tot în capitala Angliei s-a stabilit. Robinho, unul dintre urmaşii pârâţi ai lui Pelé de la Santos, s-a trezit, într-o dimineaţă cu ploaie (sic!) la Madrid, că s-a săturat să înfulece din cozonacul de la Real, rugându-şi agentul să-i caute alt angajament. Cum Robinho nu era Robin Hood ca să tragă la ţintă şi să nimerească mărul, s-a trezit că se află în curtea lui Manchester City, deşi el avea convingerea că ajunge pe Stamford Bridge.
Dar astfel de postmodernisme se petreceau din epoca postromantică. Alfredo Di Stéfano, Săgeata Blondă a Realului din Madrid, a fost cumpărat de Don Santiago Bernabéu în urma unei erori a conducătorilor de la FC Barcelona. În 1953 Di Stéfano juca pentru Milionarios din capitala Columbiei, Bogotá. Băieţii sosieră în Catalonia pentru un amical cu mândria regiunii. Atacantul o fi impresionat şi gazdele au scos bănuţii. Numai că Di Stéfano era doar împrumutat la Milionarios de la River Plate din Argentina. Bernabéu a pus mâna pe telefon şi a negociat cu proprietarii de drept. Acest caz indică un lucru evident. Sportul, fotbalul mai ales, reprezintă apogeul exploatării omului de către om. Messi, CR7, Neymar, Bale şi alţii sunt nişte produse, nişte imagini. Normal că încasează sume cu nemiluita, dar ei întreprind totul în numele corporaţiei care i-a angajat. În România, până prin 2001-2003, nici un club nu-şi plătea lotul după contracte de muncă. Se găsise o formulă de a dribla Statul, anume convenţia civilă.
Întorcându-mă la oile mele, şi nu neapărat la Steaua, am observat din fragedă pruncie retorica sufletistă sau a fidelităţii. Jucătorii jură credinţă în faţa altarului, promiţând că niciodată nu vor evolua pentru nici una dintre rivale. Mi-a plăcut învăluirea lui Nicolae Grigore, care a purtat ceva ani tricoul Rapidului. După ce a luat metroul până în Ştefan cel Mare i-a asigurat pe suporteri că este antistelist. Cred că deja l-au adoptat şi i-au preschimbat sângele în culorile şnurului de mărţişor. Acum, să fiu iertat, dar Dinamo şi Rapidul nu au dreptul, deocamdată, să creadă că se află într-o competiţie directă cu trupa lui Gigi Becali, cu sau fără siglă. Dinamo nu are drept de a participa în cupele europene. În consecinţă, oricât s-ar ambiţiona unii să prindă un contract consistent peste hotare, se resimte lipsa de perspective. S-a întors Marius Niculae şi ţine, sub tricou, câteva săculeţe: cu piftii, cu sare iodată, cu tartă de prune uscate. şi el e, până la urmă, tot o Săgeată. Mi-e teamă că din cariera lui va rămâne cu amintirea că, la Sporting Lisabona, a stat în cameră cu adolescentul Cristiano Ronaldo, supraîncărcat de acnee.
La ce bun să câştigi titlul sau să termini campionatul pe podium? Rapidul, din pricina insolvenţei, îi eliberează pe jucătorii plătiţi prea bine pentru buget, dar aspiră să-l reînregimenteze pe Cristian Săpunaru. În 2004, când a semnat cu Rapidul, tânărul antrenor Dan Petrescu a sărutat aprig şi vârtos emblama vişinie a giuleştenilor. În van. Câine până la moarte? Ce rost are lozinca? S-a decis Gabriel Tamaş să abandoneze stilistica în dauna pragmatismului. Există probabilitatea ca, la data apariţiei articolului meu, fundaşul să-şi fi reziliat înţelegerea cu Steaua. Aş fi inclus acolo nişte clauze. La prima abatere bahică să se prezinte cu o oră mai devreme la antrenamentul de dimineaţă şi să se dezmeticească alergând 10 km. Dar vremurile când echipa din Ghencea, pe atunci a MApN, urca pe costişă înspre Forban, au pierit. Azi se lucrează mai intens cu mingea. şi bine se face, pentru că rar vezi în Liga I o pasă curată de 3 metri cu latul. Dar, vorba lui Gică Hagi, după eşecul cu Slovenia din barajul pentru Cupa Mondială din Coreea de Sud şi Japonia (2002): „Unde ai jucat tu, de pui întrebări şi comentarii?“. Regele i se adresase astfel unei tinere, care se străduia să răzbată printre jurnalişti.
Eu, în nume propriu, constant doar că avem un campionat unde aşa-zisele urmăritoare ale Stelei aşteaptă să intre în insolvenţă sau să se destrame: CFR Cluj, Petrolul şi Astra. Şi se răspândesc zvonuri cum că antrenorul Constantin Gâlcă va avea nevoie de întăriri. Absolut normal, absolut pertinent. Domnia-Sa are la dispoziţie o echipă. Poate peticită, poate încropită. Să plăteşti 200.000 de euro pentru Rareş Enceanu, în actualul context, înseamnă totuşi o demonstraţie de forţă şi de indiferenţă faţă de un eventual eşec. Să primeşti pentru Sânmărtean şi Szukala 1.000.000 de euro, când ei puteau semna liberi la vară, reprezintă o afacere înţeleaptă. Până peste şase luni nu se ştia dacă nea Piţi mai rămânea în Arabia Saudită. Şi mai e ceva. Steaua nu are oameni în staff care să vorbească prea multe. Valeriu Argăseală organizează finanţele. Helmuth Duckadam se îngrijeşte de făţuire şi de ieşitul în lume al clubului. Constantin Gâlcă se descurcă. Aşa că toate criticile împotriva lor sunt îndreptăţite. Cu sigla modificată, Steaua a rămas, iarăşi, ultimul brand sportiv românesc. E ceea ce merită Liga I, al cărei preşedinte de jure, Gino Iorgulescu, vorbeşte mai puţin decât preşedintele de facto, Dumitru Dragomir. De ce trag clopotele, Mitică? De sfori, monşer! Pardon, de frânghie.

Un comentariu pentru “A mercat-o cu lumânarea”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper