Viena între Albertina şi Burgtheater

Un articol de NICOLAE COANDE

Viena a întâmpinat noul an cu o haină subţire de zăpadă şi cu multă veselie în pieţele sale amenajate, în forfota oamenilor care gustau vin fiert sau punsch, alături de cântăreţi pe numeroasele scene montate în centrul oraşului. Din Rathausplatz până în Stephansplatz, de la Universitätsring spre Freyung, în Graben, Neuer Markt sau Karsplatz mulţimea era cernută în sita Ringului vienez de un duh al sărbătorii care îi face pe oameni mai toleranţi şi mai predispuşi la atenţia faţă de ceilalţi. Însă ardoarea cu care oamenii petrec la limita dintre ani ţine, parcă, şi de o imperceptibilă teamă faţă de ceea ce le poate rezerva viitorul – de aici imensa capacitate de „uitare“, de abandon, pe care o includ astfel de sărbători trăite sub semnul lui carpe diem. Sau trebuie să uităm ca să putem continua?
După Magritte şi Max Ernst, Miró e prezent la Albertina
Programul meu la „quartier21”* este destul de relaxat şi ţine evident de toane, căci un program drastic de „creaţie” nu e genul meu de muncă: scriu, citesc sau mă plimb încercând să văd la pas o Vienă care trăieşte în opulenţa lucrărilor de artă sau în proiecţia despre sine a unei capitale europene care se vrea „Global. Smart.Premium”. Cu câteva zile înaintea finalului de an 2014 fusesem la Albertina, muzeul construit în 1744 la extremitatea unei fortificaţii a Palatului Hofburg. Clădirea ca atare a aparţinut ducelui Albert, guvernator al Habsburgilor la Bruxelles, unde i-a venit şi ideea de a înfiinţa o colecţie de artă. Ajutaţi de un conte genovez, el şi soţia sa, Maria-Cristina, fiica Mariei Tereza, au creat o colecţie în 1776, adunând  opere de artă. În 1919, după implozia Imperiului Habsburgic, palatul a intrat în posesia statului şi a fost ulterior extins. Structura clădirii din Albertinaplatz cuprinde douăzeci şi una de încăperi, pe două etaje, scări interioare şi holuri unde abundă oglinzile, dar şi un subsol unde poate fi văzută expoziţia renumitului pictor austriac Arnulf Rainer. Straniu şi impresionant acest artist născut în 1929 care are deja un muzeu ce-i poartă numele la New York.
Palatul a fost redecorat în 1802 în stilul Empire francez de către arhiducele Carl, învingătorul lui Napoleon în 1809 în bătălia de la Aspern. Restaurarea sa în forma actuală a început în 2000, cu ajutorul MAK (Muzeul Austriac de Arte Aplicate) şi a fost finalizată în 2007.
Albertina are numeroşi sponsori şi donatori, iar Fundaţiile Batliner şi Forberg au donat după anul 2000 colecţii remarcabile care includ mari maeştri ai secolelor XIX şi XX: Cezanne, Degas, Monet, Renoir, Signac, Picasso, Braque, Brâncuşi, Munch, Max Ernst, Arp, Modigliani, Malevich, Andi Warhol, Roy Liechtenstein, Francis Bacon, Javlensky, Kirchner, Maria Lasnig. Este o încântare să vezi reunite laolaltă atâtea capodopere ale maeştrilor expresionişti, dar şi neoexpresionişti, într-o exuberanţă a stilurilor şi a culorilor care tonifică ochiul şi încălzeşte spiritul. Brâncuşi este prezent cu lucrarea Pasărea în spaţiu, una din seria de douăzeci şi şapte, unic semn al geniului universal care a sculptat în bronz lumina, cu splendida formulă a lui V.G. Paleolog.
Însă ţinta vizitei mele a fost expoziţia Joan Miró, De la pământ la cer, care cuprinde peste  o sută de lucrări din toate perioadele artistului. Este cea de-a treia expoziţie majoră din ultimii ani dedicată unor maeştri ai suprarealismului, după cele ale lui Magritte şi Max Ernst. Miró îmi pare clasicul mereu proaspăt, care nu îşi pierde defel acuitatea, cu acea tuşă caldă a unui mod indicibil de a propune o lume de fiecare dată alta, aceeaşi niciodată, fie că este vorba despre privelişti, femei, tauri, ghitare sau „metamorfoze” ale vieţii. Vizitatorii au într-adevăr ce vedea, de la tablouri din perioada catalană, Ferma, de la Mont-roig del Camp, la cel dedicat Senei şi lui Michel Bataille, până la cele influenţate de declicul suprarealist, din 1927, când s-a decis să „asasineze” pictura. Sculpturi ale sale, ca faimoasa Moonbird, însoţesc numeroasele picturi şi desene care deschid fante în spaţiu, într-o melancolie a simţurilor întreruptă doar de extraordinara simfonie a culorilor. Undeva, într-una din sălile care alcătuiesc expoziţia, pot fi citite cuvintele artistului născut în Catalunia, influenţat de suprarealism, potrivit cărora pictura sa a aspirat la efasarea unei arte menite să fie o esenţă a universalului, o respiraţie caldă a vieţii.
Klaus Maria Brandauer este
Lear şi Krapp la Burgtheater
Burgtheater, faimosul teatru vienez, respiră un interior calm, aristocratic, punct de reper cultural şi turistic, în imediata apropiere a Hofburgului. Artişti ca Johann Nestroy sau Max Reinhardt, dar şi românca Agatha Bârsescu şi-au legat numele de gloria acestei instituţii fondate de împărăteasa Maria Tereza, în 1741, când se numea K.K Theater and der Burg, iar mai târziu, până în 1918, Hofburgtheater, Teatrul Curţii Imperiale. Am vizitat în ultima zi a anului trecut venerabila clădire, cea inaugurată în 1888, ghidat de o competentă doamnă care a făcut o succintă, rapidă, dar eficientă prezentare a istoriei teatrului. La intrare, pe plafon, încă se mai pot vedea picturile lui Gustav Klimt, pictorul cel mai în vogă al oraşului, prezent pe majoritatea materialelor de promovare turistică. Dar poate ştiţi că în aceeaşi companie, a fratelului său Ernst şi a pictorului Franz von Matsch, Klimt a realizat şi decoraţiunile interioare ale castelului Peleş. Burgtheater, condus actualmente de Karin Bergmann, prima femeie numită şef al acestei prestigioase instituţii, a fost bombardat în 1945. Multe dintre picturile sau decoraţiunile vechi s-au pierdut, dar unele continuă să existe. Foaierul circular încadreză o sală elegantă, cu scaune roşii, loji, care se pregătea în acea ultimă zi a anului să prezinte spectacolul Cum vă place, în regia lui Matthias Hartman. Scena (largă de 28,5 m, adâncă de 23 m, cu o înălţime de 28 m), printre cele mai mari din Europa, este dotată la cel mai înalt nivel, cu o excelentă tehnică de sunet şi lumini, poate fi glisată şi este computerizat asistată. Mă gândeam la toate aceste aspecte care poate nu interesează cititorii, pentru că încercam să îmi imaginez dacă aici ar putea fi găzduit spectacolul Rinocerii, al Naţionalului craiovean, o producţie ce necesită o tehnică impecabilă, ca şi un spaţiu corespunzător. Bănuiesc că da, poate cu câteva mici ajustări. Sala („auditorium”) are 1175 de locuri, la parter şi în lojele elegante.
Repertoriul actual al Burgtheater cuprinde Regele Lear, în regia lui Peter Stein, cu reputatul Klaus Maria Brandauer în rolul principal – şi i-am scris lui Emil Boroghină propunându-i să-l invite la viitoarea ediţie din 2016 a Festivalului Internaţional „Shakespeare” de la Craiova. Însă aici se joacă şi un Hamlet, de cinci ore şi jumătate, în regia lui Andrea Breth, cu August Diehl în rolul principal. Fiindcă veni vorba despre Klaus Maria Brandauer, actorul austriac cel mai faimos la ora actuală, acesta joacă şi în Ultima bandă a lui Krapp, de Samuel Beckett, în regia lui Peter Stein. Spectacolul se joacă la Akademietheater cu deosebit succes, căci biletele sunt deja epuizate pentru 4, respectiv 6 ianuarie când sunt programate primele două spectacole ale anului. Un bilet foarte bun costă aici 60 de euro (dar poate fi şi mai scump la un spectacol de Shakespeare), însă pot fi găsite bilete şi la preţuri modice, între 4 şi 8 euro. Din repertoriu nu lipsesc piese clasice austriece sau străine. Enumăr câteva spectacole: Pescăruşul, de Cehov, Prinţul Friedrich von Homburg, de Heinrich Kleist, Povestiri din pădurea vieneză, de Ödön von Horvat, Mutter Courage, de Bertolt Brecht, Omul fără însuşiri, o adaptare după romanul lui Robert Musil, Străbunica, de Franz Grillparzer, Parsifal, de Tancred Dorst, Călătorie la Petuşki, de Venedikt Erofeev, Casa spiritelor, de Isabel Allende, Ultimele zile ale omenirii, de Karl Kraus, Bărbatul ideal, o adaptare de Elfriede Jelinek după Oscar Wilde, Moartea lui Danton, de Georg Büchner, Dorian Gray, de Oscar Wilde, La căderea nopţii, de Peter Turrini, sau Claus Peymann cumpără o pereche de pantaloni şi merge cu mine la masă, de Thomas Bernhard. Apropo de Claus Peyman, acesta a fost unul dintre cei mai renumiţi şi longevivi directori ai Burgtheater, cel care obişnuia să spună că actorii sunt „nişte idioţi. În seara premierei trebuie să se poarte ca nişte regi, dar la repetiţii sunt nişte marionete manipulate de regizor”. Fraza incriminantă a fost reluată de reputatul jurnalist german, Andre Müller, într-un interviu pe care l-a făcut cu marele actor austriac Bernhard Minetti, numit de Peymann „megaloman”. Actorul a replicat: „În fond, el e cel care a învăţat de la mine, nu invers, şi a reacţionat admirabil de altfel. Ceea ce el numeşte megalomanie vine din iritarea pe care o resimte pentru că eu, în conceperea unui rol sau a unei piese, sunt sigur pe mine şi apăr această siguranţă interioară chiar în faţa lui”. Ei bine, Thomas Bernhard, cunoscut pentru corozivitatea cărţilor sale, a scris trei dramolete avându-l ca erou pe Peymann, iar cea de-a doua, Claus Peymann cumpără o pereche de pantaloni şi merge cu mine la masă, se joacă acum. Prima se numea Claus Peymann părăseşte Bochum şi ajunge director al Burgteahter, iar ultima, Claus Peymann şi Herman Beil în Sulzwiesse, unde Beil este numele unui dramaturg şi regizor austriac.
Ajunge însă cu repertoriul Burgtheater, deşi mi-aş dori să pot prinde un bilet la spectacolul lui Klaus Maria Brandauer, acel de neuitat Mefisto din filmul cu titlu omonim. Biletele sunt epuizate, însă, încă de anul trecut, iar pentru a mai spera la un loc ar trebui să fac coadă la începerea spectacolului pentru unul din acele bilete de favoare care se acordă pe ultimii metri. Poate că am s-o fac, merită.

*Nicolae Coande este invitat la „quartier21”, o rezidenţă literară din Viena, care i-a fost oferită de Bundesministeriums für Europa, Integration und Äußeres (BMEIA) în perioada decembrie 2014 – ianuarie 2015.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper