Variaţiunile lui Andrei Vieru

Un articol de Mariana Criş

La un sfârşit cald de octombrie al anului trecut, Ateneul Român ne-a propus un dublu eveniment. Era vorba despre prezenţa la Bucureşti a lui Andrei Vieru, care se afla intr-o dublă ipostază: cea de pianist şi cea de autor de eseuri. Eram foarte curioasă să-l ascult pentru că auzisem despre succesul lui la Paris. Evident, concertul, în care s-au întreţesut acordurile din Preludiu şi Fugă de Bach şi Mozart, cu cele şase Bagatele ale lui Beethoven, cu inegalabila Sonată op. 31 a aceluiaşi compozitor german şi Sonata 9 de Scriabin, a fost un melanj componistic armonios şi interpretat impecabil. După concert, Andrei Vieru şi-a lansat volumul de eseuri Ecleziastul vesel, apărut la Editura Curtea Veche, în 2013 şi în traducerea autorului.
Auzind că presa literară franceză îl consideră pe Andrei Vieru un al doilea Cioran, am fost deosebit de curioasă să citesc acest volum de eseuri, subintitulat O privire asupra artei. Sigur că între Andrei Vieru şi Cioran există o mare diferenţă, dar şi o linie care îi uneşte. Îi desparte poeticitatea limbajului şi îi uneşte luciditatea cu care este privit rolul artei în societatea contemporană. Titlul cărţii este un oximoron, iar Andrei Vieru şi-a dorit să-şi construiască volumul după acest tipar. Majoritatea eseurilor incluse în această carte au apărut, pentru prima dată, în revista Nouvelle Revue Francaise, şi se constituie în „variaţiuni“ pe teme culturale. Este de remarcat faptul că în deschiderea volumului autorul aduce un omagiu tatălui său, nimeni altul decât compozitorul Anatol Vieru. Crescut şi educat atât la umbra marilor autori şi compozitori ruşi, cât şi în directă legătură cu unul dintre marii noştri compozitori, l-am numi pe Anatol Vieru, care a dat componisticii româneşti lucrări precum operele Iona, după Marin Sorescu, Paznicul calicilor, după Mihail Sorbul, Ultimele zile, ultimele ore după Puşkin şi Bulgakov, Telegrame – teme şi variaţiuni, după Caragiale, simfonii, cvartete de coarde, coruri, Andrei Vieru reuşeşte să creeze o distanţă respectabilă între autor şi actul artistic. Nu lipsit de ironie şi nu lipsit de curajul de a spune lucrurilor pe nume; autorul, care a cochetat şi cu matematicile superioare şi cu arta plastică, este foarte atent la maniera în care este percutată în epoca internetului arta. „Trăim într-o epocă în care documentaţia şi dosarele de tot soiul fac, în toate domeniile, prăpăd. Artiştii – complici mai degrabă ai grefierilor artei decât ai artei înseşi – îşi fac şi îşi refac lucrările într-o mie de versiuni; astfel, presimţind că nu se va găsi niciodată nimeni care să le interpreteze şi simţind că istoria se va lipsi de ele cu uşurinţă, ei se interpretează singuri. Alţii – adepţi ai interpretării unice, ai lecturii directe, lipsite de dificultăţi şi de întrebări şi de mister – completează, restaurează şi termină opere neterminate sau mutilate: le mutilează a doua oară“.
În fapt, ce vrea să ne spună Andrei Vieru? Că artistul, în această societate hiperinformaţională, hipertehnicizată, ar trebui să aibă curajul de a fi el însuşi. E adevărat, e foarte greu, dar nu imposibil. În treisprezece dintre capitolele cărţii, autorul nu face altceva decât să ne demonstreze că se poate să fii liber în gândire asumându-ţi şi uralele, şi huiduielile de rigoare. Şi mă refer aici la portretul pe care îl face un muzician ca el lui Jimi Hendrix, considerând că „repune în drepturi nobila ignoranţă, reabilitează drogurile şi, nu în ultimul rând, talentul nemeritat – darul ceresc unic şi nerepetabil“. Chiar şi reputatul interpret de jazz, Miles Davis, după anii ’70, a fost influenţat de Jimi Hendrix. Odată ajuns la Paris, în 1988, când s-a şi stabilit, ca orice intelectual respectabil, l-a cunoscut şi pe Emil Cioran. Întâlnirea celor două spirite s-a făcut prin muzică – Variaţiunile Goldberg, de Bach – (se ştie cât de mult l-a iubit Cioran pe Bach), iar Andrei Vieru are o privire tandră şi lucidă asupra celui ce ne-a lăsat Ispita de a exista. „Cioran se revendică de la toate tarele şi de la toate eşecurile posibile şi imposibile, se laudă cu ele, ştiind că lumea nu e înclinată să-i mai copleşească pe oameni cu reproşurile pe care aceştia şi le fac singuri. Aşadar, Cioran se acuză pe sine până la exces, fără nicio modestie. Se simte că-şi iubeşte cu tandreţe defectele şi înfrângerile, că le exagerează însemnătatea, ba chiar, adesea, le mai şi inventează“. Un alt autor iubit de Andrei Vieru este J. D. Salinger, pentru care scrie un studiu, precum şi André Gide. Însă, cred că partea cea mai importantă a acestei cărţi se află spre finalul ei, în textul publicat în caietul ce însoţeşte Le Charier bien tempéré, de Bach. În acest studiu, autorul creionează un tip de sistem îngemănând psihanaliza lui Freud, psihologia analitică a lui Jung şi estetica lui Bertrand Russell. Astfel, ajunge la concluzia că cele trei principii, prezente şi la Freud în Interpretarea viselor – deplasare, inversare şi condensare – îşi au originea în algebră. Principiul deplasării fiind pre-algebric, cel al inversării algebric, iar condensarea ţine mai mult de psihanaliză. Bergson a fost cel care a subliniat interferenţa acestor principii, iar Andrei Vieru observă că ele se regăsesc şi în muzică, cum se întrepătrund şi în literatură. La toate acestea se adaugă şi iteraţia, care joacă un rol important în matematici, în logică, în teoria sistemelor dinamice şi chiar a haosului. După Andrei Vieru, dialectica însăşi nu se rezumă numai la teză-antiteză-sinteză, ci această tripletă se repetă la nivel superior, aşa cum se întâmplă în Arta fugii la Bach. Este o schiţă a unui sistem de gândire pe care, cu siguranţă, Andrei Vieru îl va dezvolta în cărţile viitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper