Urmări ale terorismului actual

Un articol de ANDREI MARGA

Dosar: Lumea la ora solidarităţii

 

Atacarea redacţiei Charlie Hebdo din Paris ne arată că terorismul ultimelor decenii şi-a dezvoltat caracteristicile. De-a lungul timpului el a fost sprijinit dinăuntrul unor state. Acum mişcările teroriste vor să-şi constituie un stat – „Statul islamic”. Fiind pregătite militar, alimentate financiar şi inspirate (după cum mărturiseau atacatori din capitala Franţei) de personalităţi religioase, acţiunile lor se reduc şi mai puţin la gesturile unor răzleţi. În plus, aceste mişcări cuprind tot mai mult descendenţi de imigranţi şi chiar indigeni. Vedem tineri din Franţa, Anglia sau din alte părţi care se înrolează în reţele teroriste din Orientul Mijlociu pentru a ataca ţările părinţilor lor. Aceste reţele sunt răspândite difuz în aglomeraţii urbane, încât pot acţiona neaşteptat. Loviturile lor se îndreaptă tot mai vizibil către valorile civilizaţiei euroamericane spre a o disloca.
Atacul de la Paris a vrut să zdruncine valori de bază ale acestei civilizaţii – libertatea de exprimare şi recunoaşterea diversităţii în societate. El continuă, de fapt, atacarea New York-ului şi a Washington-ului din 11 septembrie 2001, ca centre ale lumii libere. Putem discuta îndelung aspectul pe care Samuel Huntington (deja cu celebrul articol The Clash of Civilisations, 1993) l-a anticipat în termeni sumbri: conflictele internaţionale ale viitorului vor fi între civilizaţii cu afilieri religioase diferite. În mod sigur nu am intrat, totuşi, într-o ciocnire pe faţă a civilizaţiilor, dar masacrul de la Paris va obliga europenii la reflecţie şi chiar la acţiune. Este oportună, însă, o reflecţie ce iese din repetarea unor certitudini comode, căci multe nu vor mai putea rămâne ca înainte.
Ce nu va mai putea fi cum a fost? Opinia mea este că vor trebui şi vor fi abordate într-un fel nou măcar patru probleme – imigraţia în ţările Uniunii Europene, asigurarea libertăţii de exprimare, conceperea multiculturalismului şi relaţia dintre religie şi viaţa publică. Sunt, în acelaşi timp, indispensabile analize noi şi măsuri hotărâte în cel puţin două domenii de importanţă majoră – ordinea publică şi educaţia. Să detaliem.
Globalizarea economiei şi a comunicaţiilor antrenează migraţia forţei de muncă şi, de fapt,
o nouă migraţie a populaţiilor, în forme variate. Această migraţie nu mai poate fi oprită uşor. Ea poate fi doar moderată prin investiţii în ţările de origine, făcute de acele ţări sau de ţările dezvoltate. Foamea de forţă de muncă a fost însă atât de mare în metropolele economiei globalizate, încât imigraţia a fost privită mai mult din punct de vedere profesional şi economic. Alte puncte de vedere au fost desconsiderate. Aşa cum se poate întrevedea, nu va mai fi posibilă o imigraţie în ţările Uniunii Europene fără control mai amplu, adică nu numai sub aspectul capacităţii profesionale şi a utilităţii persoanelor, ci şi sub aspectul implicaţiilor de securitate pentru ţările primitoare.
Libertatea de exprimare a individului în orice subiect este o valoare fondatoare a civilizaţiei euroamericane. Nu sunt posibile nici europenitatea şi nici democraţia fără această libertate. De aceea, nu este adecvată propunerea de limitare a libertăţii de exprimare. În particular, presa nu mai poate fi păzitorul civismului şi al democraţiei dacă valoarea libertăţii de exprimare este atinsă. Problema practică apărută este aceea de a dezvolta răspunderea odată cu exercitarea libertăţilor. Nu limitarea libertăţilor este soluţia, ci dezvoltarea răspunderii exercitării libertăţilor. Se confirmă din nou cât de realistă a rămas propunerea unui vestit lider creştin de a complementa doctrina libertăţilor şi a drepturilor fundamentale cu explicitarea răspunderilor imanente acestora. Realitatea atestă că nu dă rezultate limitarea libertăţilor, dar nici exercitarea lor fără răspundere. Unirea libertăţilor cu răspunderile redevine, oricum, temă a democraţiilor.
Odată cu atacul terorist de la Paris este în joc soarta politicii multiculturaliste din ultimele decenii. Este vorba de politica sensibilă la valorile în care s-au format persoanele şi gata să respecte diferenţele culturale (istorie, limbă, confesiune) dintre comunităţi. Această politică a fost pacificatoare în nenumărate împrejurări. În ultimele zile unii se grăbesc să-i proclame decesul. Cred însă că lucrurile stau altfel. Două fapte sunt sigure: a) coexistenţa persoanelor cu valori diferite şi a comunităţilor specificate lingual, istoric şi confesional pe acelaşi teritoriu şi, uneori, în aceleaşi instituţii şi companii, este inevitabilă în era globalizării; b) este contraproductiv – cum am argumentat deja la sfârşitul anilor nouăzeci – un multiculturalism ce include ghetoizarea de persoane şi comunităţi. Acest multiculturalism trebuie evitat hotărât, fiind plin de capcane. Multiculturalismul bine conceput presupune o bază juridică şi culturală comună diferitelor persoane şi comunităţi, care va trebui pusă în faţă.
Nu altcineva decât cel mai proeminent teolog din vremea noastră, Joseph Ratzinger, vorbea nu numai de „patologiile raţiunii”, ci şi de „patologiile credinţei” şi nu ezita să remarce că terorismul de astăzi are inspiraţie religioasă. Acest fapt va trebui luat în seamă fără ezitare observând că şi credinţa stă pe o istorie ce se lasă înţeleasă raţional şi are consecinţe ce pot fi examinate cu obiectivitatea necesară.
Din cele de mai sus nu rezultă că implicat în terorism ar fi întregul Islam. Ne aflăm, în fapt, după decenii de cercetări şi dezbateri, încât se ştie mai bine astăzi ce este Islamul. Bunăoară, cea mai întinsă scriere creştină despre religia întemeiată de Mohamed – mă gândesc la cartea lui Hans Küng Der Islam. Geschichte, Gegenwart, Zukunft (Piper, München, Zürich, 2004) – a arătat că Islamul vine, precum alte religii, dintr-o istorie complexă, încât nici desconsiderarea şi nici exaltarea nu duc la înţelegerea sa (pp. 43-55). Cercetarea exemplară pe care o datorăm lui Karl Josef Kuschel, din Streit um Abraham (Patmos, Düsseldorf, 2002), a reliefat împrejurarea că tradiţia inaugurată de Abraham valorifică în întregime credinţa în Dumnezeu doar dacă Iudaismul, Creştinismul şi Islamul sunt gata, fiecare, să nu-i mai descalifice pe ceilalţi ca „necredincioşi”, „depăşiţi”, „deficitari”, „decăzuţi” (p. 16). M.J. Akbar, din partea Islamului, ne-a documentat, în The Shade of Swords. Jihad and the conflict between Islam and the Christianity (Roli Books, New Delhi, 2002), asupra a ceea ce înseamnă „jihadul“, de la „baia sfântă“ la „războiul sfânt“, aşadar de la „curăţare dinăuntru“ la război, şi asupra împletirii preceptelor musulmanilor cu istoria (p. XVI şi urm.). Islamologul Adel Th. Koury ne-a sistematizat, deja în Die Weltreligionen und die Ethik (Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1993), opţiunile moralei Islamului şi a remarcat tensiunea ce subzistă între interpretarea clasică, în care de pildă „pacea“ va fi doar atunci când graniţele statului islamic vor fi graniţele lumii, şi interpretarea recentă, în care „pacea“ este starea normală a relaţiilor dintre oameni şi comunităţi (p. 200). Excelenta sinteză coordonată de Suha Taji-Farouki şi Basheer M. Naji, din Islamic Thought in the Twentieh Century (I.B. Tauris, London, New York, 2004), argumentează că „în secolul al nouăsprezecelea reformiştii islamici au părut a gândi că îmbrăţişarea raţiunii şi a voinţei libere va genera o nouă renaştere islamică. În secolul al douăzecilea gândirea musulmană a îmbrăţişat credinţa în idealul pan-islamic, naţionalismul, reuşita statului modern şi socialismul şi, în consecinţă, şi-a pierdut-o. Ea a rămas profund divizată în ceea ce priveşte meritele liberalismului şi ale globalizării“ (p. 9). Această sinteză oferă tabloul ramificării înăuntrul Islamului.
Dincoace de lămuriri, este evident că Islamul este mai diferenţiat decât ne aşteptăm. Neavând un centru coordonator – ceva analog marilor rabini (în iudaism), papei (în catolicism), patrarhilor (în ordoxism) sau conferinţelor episcopale (în protestantism) –, Islamul rămâne mai dependent de contexte şi personalităţi (în cazul său imamii) decât alte religii sau confesiuni monoteiste. Dacă dependenţa unor acţiuni teroriste de personalităţi citate în documentele terorismului se confirmă, atunci este evident că rolul inspirator al interpretărilor trebuie recunoscut.
Consider că orice imam are dreptate când spune că Islamul nu justifică omorârea oamenilor, dar cine îşi asumă răspunderea interpretării?
Un alt aspect are de asemenea importanţă. Anume acela că în era terorismului inspirat religios însăşi religia are consecinţe sociale relativ noi. Nu se mai poate spune că religia rămâne o chestiune privată. Ştim prea bine că în constituţiile democraţiilor actuale s-a preluat formula „statul este laic, religia este chestiunea privată a cetăţenilor“. Această formulă a asigurat multă vreme pacea confesională în Europa. Faptul nu ne împiedică însă să observăm că formula este o „suprageneralizare secularistă“
(J. Habermas, Zwischen Naturalismus und Religion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005) şi că situaţia s-a schimbat. În definitiv, când religia este invocată pentru acţiuni publice grave, precum lichidarea de vieţi omeneşti, nu se mai poate spune că este vorba de chestiuni private. Religia este oricând o chestiune de conştiinţă, iar conştiinţa este inexpugnabilă, cum s-a spus foarte bine. Religia a încetat, însă, în împrejurările date, să mai fie doar o chestiune privată. Democraţiile, respectând diversitatea şi păstrând toleranţa ancorată în principii şi legi, nu-şi mai pot permite să nu interogheze iniţiativele ce ies din credinţă. După cum democraţiile nu mai pot funcţiona fără morala dedicării cetăţeanului pentru cauze publice ce poate avea printre resurse convingeri religioase.
Prin loviturile sale, terorismul surprinde aproape de fiecare dată. Faptul probează că analizele care s-au făcut au rămas prea evenimenţiale, iar măsurile aplicate nu au mers destul de departe. Desigur că vor fi multe de făcut pentru a-i capta rădăcinile, a-i anticipa mişcările şi a-l contracara. Mă refer aici doar la două capitole de măsuri.
Primul ţine de asigurarea ordinii publice a ţărilor democratice şi a vieţii internaţionale. Devenind global şi fiind organizat riguros, pe baza unei strategii surprinzătoare, terorismul trebuie abordat ca un fenomen deloc secundar al lumii în care trăim, care nu dispare prin aceea că făptuitorii au fost prinşi sau lichidaţi. Nu mai dă rezultate abordarea ce constă în ofensiva intensă cât timp ţine un atac şi relaxarea ulterioară. Strategiile trebuie adecvate la caracteristicile terorismului de azi. Sunt de părere că, dincolo de considerentele autorităţilor şi ale serviciilor de asigurare a ordinii publice, două premise vor fi indispensabile. Prima este asigurarea conlucrării puterilor ce au impact în sfera orientărilor globale – SUA, UE, China, Rusia. Se observă că terorismul profită de orice fisură în relaţiile acestora. A doua este avansarea spre un aranjament exigent între iudei, creştini şi musulmani, cel puţin la nivelul reprezentării autorizate, pentru a izola terorismul. A devenit un adevăr perceptibil acela – exprimat de Hans Küng – că nu va fi pace între ţări dacă nu intervine o pace între religii.
Al doilea capitol ţine de educaţie. Împrejurarea că la terorism aderă tineri educaţi european pune semne de întrebare grave orientării educaţiei. Trebuie asumat că, de la începutul anilor optzeci, educaţia din Europa a intrat în canavaua neoliberalismului care, sub pretextul formării „competenţelor“ cerute de locurile de muncă, a sacrificat restul – adică formarea „abilităţilor de bază (basics)“ şi „educaţia pentru valori“. Sacrificarea s-a agravat ulterior. Nu este vorba de a renunţa la formarea „competenţelor“ pretinse de viitoarele joburi. Trebuie însă asumat că optici înguste asupra educaţiei – oricum ar fi argumentate – dau persoane strâmb sau semi-educate. Sub pretextul formării profesionale, desigur indispensabilă societăţilor moderne, „educaţia pentru valori“ nu ar mai trebui depreciată sau redusă la o simplă anexă. Pericolele ce se prefigurează cu noile trăsături ale terorismului sunt prea mari pentru a nu se proceda neîntârziat la o schimbare a orientării, prin care „educaţia pentru valori“ să fie repusă în funcţiune – în învăţământ şi, înainte de toate, în dezbaterea publică.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper