Un eveniment editorial

Un articol de Ion Brad

Ion Agârbiceanu, Opere I – Schiţe şi povestiri (1902-1910); Opere II – Schiţe şi povestiri (1901-1922), Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Arte, 2014

 
În sfârşit, o veche dorinţă a sufletului meu, aceea de a vedea o ediţie critică nouă a operei lui Ion Agârbiceanu, s-a împlinit la sfârşitul lui 2014. Este vorba de ediţia îngrijită, tabel cronologic, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice de Ilie Rad, cu un studiu introductiv al academicianului Eugen Simion, coordonatorul Colecţiei Opere fundamentale. Aşadar, o dublă izbândă, din toate punctele de vedere!
Dar de ce era nevoie de această întreprindere critică din moment ce – scrie excelentul îngrijitor actual Ilie Rad – avem ediţia de Opere, supravegheată de autor (numită ediţia Pienescu, iar unele volume postume fiind tipărite în spiritul celor anterioare). În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. O ediţie din opera unui autor trebuie, în mod obligatoriu, să aibă o notă asupra ediţiei, în care să se precizeze criteriile de selecţie a textelor şi normele de transcriere a acestora, sursele folosite etc. În mod paradoxal, ediţia Pienescu nu are nici o menţiune privind selecţia textelor şi normele de transcriere (extrem de complexe în cazul lui Ion Agârbiceanu, mai ales dacă vorbim de textele din primele decenii ale secolului XX, când ortografia limbii române nu era una unitară, ci supusă fluctuaţiilor stabilite de redacţii şi edituri). Este greu de înţeles această lipsă, la un editor despre care se credea că este (şi poate a şi fost) un profesionist al meseriei sale. Singura explicaţie pe care o putem avansa este că editorul, ignorând Nota asupra ediţiei, a evitat astfel să justifice eliminarea unor texte de valoare, dar cu „lipsuri ideologice. Adevăr spus, probabil, prin omisiune”.
Aşa s-a şi întâmplat, după toate cunoştinţele mele, cel care am asistat şi contribuit, împreună cu Mircea Zaciu, la reîntoarcerea marelui prozator şi preot greco-catolic la circuitul viu al literaturii române, prin reeditarea operelor sale, după nedreptăţile multiple la care fusese supus în perioada stalinistă. Practica la care era obligat excelentul redactor
G. Pienescu era una impusă de rigorile absurde ale conducerii ideologice. Se ajunsese până acolo, încât Ion Agârbiceanu – potrivit unor scrisori către mine, reproduse de Ilie Rad – ajunsese să se plângă tocmai lui Petru Groza, împotriva ideologilor partidului.
În sfârşit, odată lămurită această complicată şi importantă chestiune a îngrijirii ediţiei, cititorul actual, ca şi specialiştii cei mai exigenţi, se pot bucura de o Cronologie exhaustivă, care merge de la anul 1882, septembrie 12, când „Se naşte în satul Cenade, lângă Blaj, Ion Agârbiceanu, al doilea copil din cei opt ai lui Nicolae Agârbiceanu şi al Anei (n. Olaru). Tatăl, de profesie «vigil silvic», pădurar, era om cu dragoste de carte, fiind abonat la diverse ziare şi reviste ale epocii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi iubea frumuseţile naturii…” După ce consemnează toate amănuntele vieţii şi operei vaste  ale lui Ion Agârbiceanu, Ilie Rad poposeşte la anul 1963, mai 28, când „Se stinge din viaţă, la Cluj, la 81 de ani, în urma unui infarct miocardic… La mitingul de doliu, ţinut la Cluj, la 31 mai, îi omagiază personalitatea Iorgu Iordan, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Mircea Zaciu”. Am lipsit, fiind plecat din ţară.
Cronologia continuă până în toamna lui 2013, încheindu-se astfel: „După Revoluţia din decembrie 1989, şcoli din Cluj-Napoca, Alba Iulia, cele din Cenade, Bucium Şasa primesc numele lui Ion Agârbiceanu. Nume de străzi în diferite localităţi, busturi, «Zilele Ion Agârbiceanu», diverse concursuri şi manifestări contribuie la menţinerea trează a interesului pentru creaţia celui pe care Lucian Blaga l-a numit «Sfânt Părinte al Literaturii române»”. (Titlul unui volum pe care i l-am dedicat în 2007).
Deosebit de importante mi se par şi Notele şi comentariile care consemnează amănunţit soarta fiecărei schiţe şi povestiri, de la Badea Niculaie, cu care autorul şi-a început colaborarea la revista Luceafărul din Budapesta, la 25 octombrie 1902, pe când se afla încă la studiile sale de teolog.
Admirabil se prezintă şi iconografia de la sfârşitul primului, ca şi al celui de al doilea volum, cu atâtea locuri, documente, titluri de reviste şi cărţi, pentru prima oară adunate laolaltă.
De o importanţă capitală este mai presus de toate Studiul introductiv al lui Eugen  Simion, un fel de micromonografie – peste 60 de pagini – a primei perioade din creaţia lui Ion Agârbiceanu. Din nou, măiestria lui Eugen Simion de a citi cu ochi proaspeţi şi cu metode moderne opera bătrânilor înaintaşi (model strălucit: Dimineaţa poeţilor) îl scoate pe Ion Agârbiceanu din clişeele criticii vechi, restrictive şi uneori nedrepte. Reproduc chiar începutul acestui amplu excurs critic:
„E. Lovinescu vede în I. Agârbiceanu (1882-1963) un «exponent esenţial al sămănătorismului ardelean», care, după critic, s-ar distinge faţă de cel moldovenesc şi muntenesc prin «postulatul naţional» şi, în chip fatal, prin «regionalismul» impus de izolarea Transilvaniei în raport cu celelalte provincii ale românităţii. Că este aşa nu încape discuţie, recunosc toţi cei care au comentat imensa producţie epică (peste 70 de titluri publicate) lăsată de acest prelat greco-catolic, harnic, meticulos, decis – încă de la început – să realizeze o frescă a satului de peste munţi. Ea nu este deloc inferioară (cum crede Lovinescu) sub raport estetic. Faptul că literatura lui Agârbiceannu nu a beneficiat de influenţa franceză – altă vină ce i se aduce – nu justifică în niciun fel judecata critică aspră ce s-a dat operei sale. O operă inegală, e adevărat, cu o programatică tendinţă educativă, în fine, o operă din care desprindem azi, citind-o fără Luminiţa prejudecăţi ideologice, câteva capodopere ale genului (Popa Man, Păscălierul, Jandarmul, Fefeleaga, Moartea clopotarului) şi numeroase alte scene din viaţa lumii rurale, notate într-un stil ce continuă în bună parte scriitura aspră şi obiectivă a lui Slavici”.
Opresc aici acest citat, regretând că nu pot apela la toate argumentele strălucitului critic şi istoric literar, mai cu seamă că, în demersul său, se delimitează şi de aserţiunile unui predecesor ca G. Călinescu, constatând că abia Mircea Zaciu avea să citească şi să analizeze cu sensibilitate şi înţelegere deosebită opera lui Agârbiceanu, vorbind pentru prima oară despre „dimensiunea baladescă” a epicii şi de „perspectiva dostoievskiană” din unele naraţiuni.
Iată şi încheierea acestui vast studiu introductiv la cele două volume de Schiţe şi povestiri agârbicene: „Judecate estetic, după o sută de ani de când au fost publicate, povestirile lui Agârbiceanu, numeroase şi inegale, arată un simţ epic indiscutabil şi, nu de puţine ori, un  talent de mare prozator. Continuând pe Slavici, în linia prozei morale, şi prefigurând pe Rebreanu, în linia realismului social dur, proza lui Ion Agârbiceanu este, în genere, substanţială şi a suspecta-o mereu de toate slăbiciunile sămănătorismului şi de stereotipiile moralismului este o mare eroare din partea criticii literare”.
O ediţie întru totul admirabilă, un adevărat eveniment editorial!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper