Sub soarele torid de la tropice

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În ultimele zile ale anului 2014 preşedinţii Barack Obama şi Raul Castro au luat decizia restabilirii relaţiilor diplomatice între Statele Unite şi Cuba. Este unul dintre evenimentele care mai înseninează zilele acestui început de an îndoliate de crimele teroriştilor islamici în Europa.
Dezgheţ sub soarele torid
de la tropice
Intenţia preşedintelui Barack Obama de a debloca relaţiile Statelor Unite cu Havana datează din timpul primei campanii electorale care l-a adus la Casa Albă. „Să orientăm cele două ţări într-o altă direcţie… Ştiu că este un drum lung de făcut pentru a depăşi deceniile de neîncredere… Să discutăm ca să discutăm nu mă interesează; să facem să avanseze relaţiile între SUA şi Cuba într-o altă direcţie“. Motivarea nevoii de normalizare a relaţiilor înglobează un raţionament nou. „Încercarea de a prăbuşi Cuba nu a servit nici interesele americane, nici pe cele ale poporului cubanez, a precizat preşedintele Obama. Chiar dacă ar fi reuşit – dar timp de cincizeci de ani a eşuat –, noi ştim că statele sunt mai susceptibile să se transforme într-o manieră durabilă atunci când popoarele lor nu sunt condamnate la haos“. Dincolo, la Havana, încă din 2010, Fidel Castro recunoscuse un eşec la fel de mare: „nu mai merge nici pentru noi“. Aşadar, a venit timpul unui bilanţ al succeselor şi eşecurilor din care nu puteau lipsi efectele tentativei de izolare a Cubei comuniste prin embargoul impus de Statele Unite timp de o jumătate de secol, dar nici calvarul suportat de cubanezi pentru victoria Revoluţiei. Cândva, acelaşi Fidel Castro declarase: „istoria mă va achita“; nu este foarte sigur că noua generaţie va fi în măsură să o facă.
Paşii spre normalizare
Printre documentele din arhivele naţionale americane declasificate există unul care reproduce o discuţie dintre secretarul de stat Kissinger şi preşedintele Ford din 1975, în legătură cu implicarea armatei cubaneze în Angola şi Namibia. Documentele relevă, pe de o parte, intenţia luării în calcul a unei invazii militare americane în Cuba, pe de alta căutarea unei soluţii de normalizare a relaţiilor cu statul vecin. „Cred că trebuie să-l strivim pe Castro“, îi spune Kissinger preşedintelui Ford, adăugând că mai întâi este nevoie să fie aşteptate alegerile. Ford îşi dă acordul şi precizează că răspunsul militar „trebuie să fie serios, fără jumătăţi de măsură“. Probabil că trimiterea era la intervenţia din 17 aprilie 1961, din Golful Porcilor, când un grup de exilaţi cubanezi, finanţaţi de CIA, a încercat să debarce în Cuba pentru a-l răsturna pe Fidel Castro. După cum se ştie operaţiunea a eşuat şi a aruncat o umbră peste primele măsuri luate de Kennedy ca preşedinte. Aceleaşi documente de arhivă relevă faptul că în 1975 Kissinger a cerut contactarea unor emisari cubanezi sosiţi la aeroportul La Guardia, pentru a discuta posibilitatea normalizării relaţiilor cu Havana. Nici invazia militară, nici normalizarea relaţiilor nu au fost posibile atunci.
La summit-ul Organizaţiei Statelor Americane din 2009, preşedintele Obama a declarat în faţa participanţilor: „Uneori, noi ne-am dezangajat… am încercat să ne impunem condiţiile. Vrem să fim parteneri egali. Nu există parteneri seniori şi parteneri juniori în relaţiile noastre“. Raul Castro, prezent la summit, a replicat: „autorităţile comuniste sunt pregătite să discute cu Washington-ul orice problemă“. Nu peste mult timp adjunctul secretarului de stat Tom Shannon spunea unor înalţi responsabili cubanezi: „Suntem gata să facem proba bunei noastre intenţii, dar avem nevoie de gesturi de reciprocitate“. Ele trebuie să fi fost făcute din moment ce astăzi asistăm la acest dezgheţ. Ar fi bine să nu fie uitate meritele Vaticanului în toată istoria refacerii legăturilor Cubei cu Statele Unite, cu Occidentul, în general. Un rol esenţial l-au jucat Papa Ioan Paul al II-lea şi mai ales Papa Francisc.
Consecinţe, semnificaţii
Reluarea relaţiilor diplomatice nu presupune doar un modus vivendi între două state cu regimuri politice diferite, ci reglementarea unui contencios economic complicat, rezultat în urma naţionalizării proprietăţilor americane din Cuba, după Revoluţia castristă din 1959. În marile manevre puse în mişcare pentru facerea sau refacerea echilibrului mondial, normalizarea care va interveni în legăturile dintre cele două state vecine nu are o pondere semnificativă, dar pentru fiecare în parte reprezenta de mult o necesitate. Una preponderent economică pentru Havana şi una cu încărcătură politică pentru Washington. Invocarea naturii comuniste a regimului castrist pentru blocajul de până acum nu mai avea sens atâta timp cât Statele Unite întreţin relaţii cu China şi cu Vietnam. Pe de altă parte regimul de la Havana este un produs al istoriei la care Washingtonul a contribuit fie şi numai pentru că a sprijinit pe revoluţionari să ia puterea în 1959. Astăzi, după o jumătate de secol, disproporţia de mărime şi putere dintre Statele Unite şi Cuba castristă face ca natura regimului de la Havana să aibă mai puţină importanţă. Washingtonul a fost şi este interesat în refacerea legăturilor cu „perla din Caraibe“ care, până în 1961, părea să fie cel de al 51-lea stat american. Normalizarea relaţiilor va facilita soluţionarea contenciosului economic, reglementarea statutului bazei navale de la Guantanamo, la care trebuie adăugată atenţia acordă de americani problemei respectării drepturilor omului. Chiar în absenţa unor raporturi normale cu Havana, Washington a contribuit la eliberarea prizonierilor politici din Cuba, aceasta fiind prima condiţie a declanşării procedurilor de reluare a relaţiilor diplomatice. Aspectele economice vor beneficia de cadrul oficial de negociere. Acestea nu sunt simple, SUA adoptând în 1996 legea Helms-Burton care prevede continuarea blocadei pe toată durata de restituire sau de plată a tuturor averilor foştilor proprietari, atât americani, cât şi non-americani. Astfel că, juridic, contenciosul revine nu preşedintelui, favorabil normalizării relaţiilor cu Havana, ci Congresului american. De partea cealaltă Havana pretinde că acelaşi embargo a contribuit la prăbuşirea economiei Cubei, valoarea pagubelor ridicându-se la 224,6 miliarde de dolari (la nivelul anului 2008).
Despre rezistenţă la putere
Învins de boală, retras din politica activă, Fidel a lăsat fratelui lui, Raul, nu numai puterea, ci şi o grea moştenire. Revoluţia a contribuit la câştigarea suveranităţii şi a independenţei Cubei, dar a pus, în acelaşi timp, pe umerii cubanezilor povara unei lupte care i-a împins la sărăcie. Fidel şi-a recunoscut eşecul, târziu, dar nu a vorbit încă de preţul acestuia. Acesta s-ar putea să echivaleze cu forţa rezistenţei sale. El Comandante en Jefe a rămas la putere o jumătate de secol, timp în care la Washington s-au schimbat zece preşedinţi: Eisenhower, Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan, George H. W. Bush, Clinton şi George W. Bush.
Pentru preşedintele de azi, Raul Castro, recunoaşterea eşecului venită chiar din gura ideologului necontestat al Revoluţiei echivalează cu o dezlegare în faţa celor 60-70 de supravieţuitori ai Revoluţiei, toţi generali, toţi cu puteri importante în structurile de forţă ale statului, ale armatei şi ale internelor. Istoria Cubei comuniste este un şir de victorii şi de eşecuri plătite scump în numele crezului acelei Revoluţii. Totuşi, acel preţ a intrat şi în avantajele de care majoritatea cubanezilor s-a bucurat: asistenţă socială şi medicală gratuită, dreptul la educaţie şi învăţământ gratuit, alte facilităţi posibile doar într-o utopie politică. Scăpaţi de condiţia de sclavi pe plantaţiile de zahăr, sub regimul comunist al lui Castro cubanezii, în majoritatea lor, au acceptat privaţiunile in numele unui ideal, trăind cu speranţa libertăţii. Alte milioane de cubanezi au preferat libertatea nu ca ideal şi au părăsit Cuba comunistă.
De ce nu a fost posibilă normalizarea relaţiilor americano-cubaneze după pierderea sprijinului Uniunii Sovietice? Răspunsul va fi dat de istorie. Deocamdată pot fi avansate unele ipoteze. Una uşor de acceptat: regimul de la Havana nu şi-a schimbat natura după despărţirea ideologică de Moscova. Comunismul castrist, cu totul diferit de cel european fie şi pentru că a fost promovat şi practicat de intelectuali, l-a înlocuit din mers pe Marx – chiar în Constituţie – reîntorcându-se la filozofia revoluţiei lui José Martí, cel care le-a adus cubanezilor iluzia de libertate. O altă cauză, discutabilă, desigur, a produs-o dificultatea, de fapt imposibilitatea distrugerii cultului lui Fidel Castro atâta timp cât acesta este în viaţă. Cult care a transgresat frontierele Cubei şi a fertilizat o vreme ideologia „socialismului secolului XXI“ pe continentul latino-american.
Acum acest regim şi-a consumat în bună parte energia. Relaţiile între „Perla Caraibelor“ şi Statele Unite vor beneficia de soarele torid de la tropice.

Un comentariu pentru “Sub soarele torid de la tropice”

  1. februarie 20, 2015 la 7:52 pm

    Vă recomand cartea ”Siempre Cuba” de Ovidiu M. Curea, apărută la Editura Nora în 2014.
    Cu stimă.
    Camil

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper