Stările transparenţei în poezia lui M. Blecher

Un articol de Maria Dinu

Reeditarea recentă a volumului de versuri Corp transparent de Max Blecher la Editura Aius, sub îngrijirea lui Petrişor Militaru, e binevenită din mai multe motive: în primul rând readuce în prim plan un scriitor valoros, căruia critica a început să-i dedice studii exegetice în special după anii ’90; în al doilea rând, volumul atrage atenţia asupra valorii poeziei lui Blecher, oarecum neglijate în favoarea prozei – Întâmplări în irealitatea imediată (1935), Inimi cicatrizate (1937), Vizuina luminată („jurnal de sanatoriu“ publicat de Saşa Pană în 1947, în Orizont şi Revista literară, iar în volum, în 1971, tot sub îngrijirea acestuia). Totodată, regăsim în ediţia de care vorbim o prefaţă cu o interpretare interesantă semnată de Petrişor Militaru, trei poeme inedite ale scriitorului evreu, o scrisoare a sa către Saşa Pană, dar şi un poem apărut în 1933, în revista pariziană Le surréalisme au service de la révolution.
Volumul Corp transparent, a cărui primă ediţie datează din 1934, se remarcă prin prospeţimea şi forţa poemelor, aspecte care i-au atras atenţia de la început lui Saşa Pană şi l-au îndreptăţit să identifice la Blecher o viziune suprarealistă asupra lumii prin transfigurarea materiei şi a gândirii. De altfel, poetul nu era străin de suprarealism pe care îl explora programatic, lucid în textele sale, după cum reiese dintr-o scrisoare din 1934 adresată lui Saşa Pană: „Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dalí. Iată ce-aş vrea să realizez, – demenţa aceea la rece perfect lizibilă şi esenţială. Exploziile să se producă între pereţii odăii, şi nu departe între himerice şi abstracte continente. ş…ţ Suprarealismul trebuie să doară ca o rană profundă.“ Suprarealismul vizat de Blecher îşi extrage seva, aşadar, dintr-o realitate familiară, transpusă în imagini care să-i reveleze întreaga convulsie ascunsă, asemenea picturii lui Dalí. Merită amintit că, aproximativ prin aceeaşi perioadă, în 1935, un alt suprarealist de renume, Gellu Naum, intra întâmplător la o expoziţie de pictură a lui Victor Brauner şi, întrebat de acesta din urmă cum i se par tablourile, îi va mărturisi impresionat: „Asta scriu eu. Asta vreau să scriu eu“ (Dora Pavel, interviu cu Gellu Naum în România literară, nr. 30/ 2001)
Poemele din placheta Corp transparent redau o altă faţetă, impregnată de un eros cald şi misterios, a operei blecheriene, în contrast cu perspectiva stranie, pe alocuri şocantă, în proximitatea nebuniei şi bolii, din cele trei cărţi de proză. Aici biograficul nefast – reamintim că Blecher suferise de tuberculoză osoasă, motiv pentru care a murit destul de tânăr, înainte să fi împlinit douăzeci şi nouă de ani – îşi pusese puternic amprenta inclusiv asupra erosului, unul degradat, maladiv sau derutant, fiindcă în ciuda fascinaţiei pe care experienţa sexuală o exercită, esenţa sa îi scapă personajului-narator (mă refer îndeosebi la cel din Întâmplări în irealitatea imediată), cunoaşterea sexualităţii devenind totuna cu explorarea obiectelor înconjurătoare. Dacă în proză este urmărită descompunere interioară, impactul agresiv al realităţii precum şi insuficienţa (auto)cunoaşterii sexuale, în poeme, dimpotrivă, scriitorul caută o stare de armonie, de (re)întregire prin eros.
Ceea ce intrigă de la început în poezia lui Max Blecher este pe de-o parte ideea de corporalitate, pe de altă parte o stare de transparenţă şi, în final, acel corp transparent la care se ajunge în urma fuziunii lor, de fapt un ideal datorită căruia poate fi atinsă armonia sau echilibrul interior de care aminteam. Transparenţa, ca reconciliere a interiorului cu exteriorul este un element aerian, al cerului şi al albastrului, ce îl scoate pe poet din letargie sau din „somnul decolorat al morţii“ menţionat la un moment dat în poemul Calul. Albastrul şi cerul sunt frecvente în poezia lui Blecher, tocmai fiindcă, prin simbolistica lor, trimit la nondualitatea din viziunea tantrică. Fie spus, în tantrism privitul cerului este o tehnică de înlăturare a gândirii dualiste şi de trăire a experienţei clarităţii interioare prin contemplarea spaţiului înconjurător, culoarea şi lumina având aici un rol important şi fiind în relaţie cu propriile stări, după cum afirmă Lama Yeshe în Introducere în tantra. Transformarea dorinţei. Cerul reprezintă natura clară şi pură a conştiinţei, netulburată de concepte dualiste sau confuzii. La Blecher nu putem vorbi, însă, de o contemplaţie de factură tantrică, ci de înlăturarea contradicţiilor şi limpezimea interioară, a căror expresie este într-adevăr cerul, în plan oniric, locul suprapunerilor sub impactul catalizator al erosului.
Impresia unui interior exteriorizat prin analogii plastice, materializări precum în poemul În loc de introducere – „Cuvinte paseri cu aripi de sânge/ Cuvinte zburând nebune în încăperile inimii// Animale câteodată cu transparenţe de cer/ Buchete de lumi astrale (comete cu cap de dansatoare)“ – sau în Gând – „Mâinile tale pe piano ca doi cai/ Cu copita de marmură/ Mâinile tale pe vertebre ca doi cai/ Cu copita de trandafiri“–, e rezultatul acestei transparenţe, a suprapunerii armonioase a conştiinţei şi clarităţii din afară, de unde şi asocierile de imagini insolite, dizolvante, din versurile citate. Totodată, când nu e desemnată explicit prin simbolismul cerului şi al albastrului, transparenţa e reprezentată prin obiecte ca geamul, fereastra, cristalele, sticla, vitraliul, variaţii ale gradului de limpezime a sinelui: „Sunt în fundul cercului de valuri/ În pivniţa apelor adânci/ În lumina omorâtă a funebrei sticle“ (Plimbare marină).
Transparenţa este, de asemenea, opusul banalităţii cotidiene, care aduce paralizia simţurilor, firescul monoton cu imposibilitatea saltului în metafizic. „Sunt lucruri prea normale în jurul meu, i-e frică“ este un vers din poemul Vals vechi, organizat în jurul scenariului nunţii „celei care odinioară-n viaţă/ La nunta ei cea vie muri în flori de sânge“. Construcţia discursului descriptiv, centrat asupra exteriorului şi surprins în note simboliste, este dislocată prin strecurarea acestui vers confesiv, o divulgare care sugerează tocmai dorinţa de ascensiune spre un alt nivel de realitate: „Vals vechi perechi de ceară în aer se ridică/ Şi în salonul nopţii ameţitor dansează/ Sunt lucruri prea normale în jurul meu, i-e frică/ Încet foşneşte vântul şi valsul delirează“. Nu întâmplător, agresiunea realităţii e resimţită tocmai în momentul în care ea rămâne ceea ce este, fără să i se mai arate poetului în noutatea ei imprevizibilă, extatică. Poemul Umblet redă pierderea transparenţei prin instalarea într-o zonă a certitudinilor, a dezagregărilor şi imposibilităţii înţelegerii, care la Blecher ar semnifica pătrunderea din interior a obiectelor prin intermediul privirii. De aceea, ochii transmit aici neputinţa unirii eului cu lumea, dar şi a conştientului cu inconştientul: „E o înşirare corectă de case/ Pe drumul acesta care totuşi/ Trebuie să însemne ceva/ E un cer fără culoare fără miros fără carne/ Peste paşii mei fără importanţă/ Cu ochii închişi umblu într-o cutie neagră/ Cu ochii deschişi umblu într-o cutie albă/ Şi oricât m-aş căzni să înţeleg ceva/ Ciocanele grele-n cap îmi sparg orice gând“.
De fapt, la Blecher transparenţa nu favorizează delimitarea clară a contururilor, adică separarea lor, ci din contră, mizează pe contopire, fie că e vorba de cuvinte, obiecte sau senzaţii etc. Sub acest aspect, transparenţa capătă conotaţii sexuale ivite din penetrarea unei materii aparent lipsite de viaţă ca în poemul inedit Fugă: „Peste douăzeci de femei pietrificate,/ crescute/ în grădină ca orhideea de marmură,/ puţin palide, cadavre,/ pe ici-acolo o floare de câmp împletindu-se/ între pulpe/ şi macul roşu sălbatec dormindu-şi/ mătasea/ pe sexul frizat şi după moarte,/ fuga ascuţită în i,/ pe vârfuri dantelate de plante/ într-o după amiază însorită, cuminte şi/ plictisitoare,/ eu, numai eu ştiu de miracolul acestor / pietre de fildeş,/ sculpturile vieţii moarte,/ unde s’a oprit sângele (pom cu ramurile/ uscate),/ un trup ascuns, ca panglicele în cutii/ opace.“ Poemul pare să trimită la imaginea unor statui înconjurate de iarbă şi flori de câmp, numai că la un alt nivel de profunzime obiectele îşi deconspiră sexualitatea secretă.
Astfel, sexualizarea realităţii cotidiene, mult mai pregnantă în Întâmplări in irealitatea imediată, căci aşa-zisele crize ale adolescentului se produc în locuri umede, sub pământ, de o intimitate de natură erotică (a se vedea descrierea grotei şi a bazinului cu apă) sau sunt determinate de căutarea sexului feminin în cutele cearşafului, este o confirmare a propriului trup. Corpul lui Blecher, ca spaţiu deschis exteriorului şi loc al pulsiunilor sufleteşti, este cel asupra căruia se răsfrânge starea de transparenţă şi mediază opoziţia dintre realitate şi psihic. Corpul transparent semnifică întregul transformat sau potenţialul interior realizat, cristalizare posibilă prin intermediul prezenţei feminine. Tot o formă de transparenţă şi ea, dar una acvatică, iubita este un principiu coagulant, ce uneşte contrariile şi limpezeşte şi mai mult fiinţa poetului: „Paşii ne cunosc abisul/ Trupul ne plimbă cerul/ Furtuna pierde bucăţi de carne/ Tot mai vagă tot mai slabă/ Este un început albastru/ În acest peisaj terestru/ Şi altul răzbunător/ Ca un deget tăiat/ Vezi doar ce femeie se rostogoleşte/ Ca un fus/ Şi copiază delta ei/ Pe delta apelor“ (Eternitate). Aşadar, dintr-o asemenea perspectivă, corpul transparent din poezia lui Blecher devine corpul cuplului, realizat prin acea ştergere a contururilor amintită anterior, adică o întrupare într-un corp subtil, care se foloseşte de cel fizic pentru a ajunge la metafizic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper