Splendori transilvane transfigurate de un pictor bucovinean

Un articol de VIRGIL MIHAIU

Printre personalităţile artistice orginare din perimetrul basarabean-nord-bucovinean ce au îmbogăţit viaţa culturală a Clujului în ultimii ani, un loc aparte îi aparţine lui Mihai Chiseliţă (n. 1964). Pictor de autentică vocaţie, el s-a născut la Igeşti, o comună situată peste colinele din vecinătatea Mănăstirii Putna. În nefastul an 1940, creionul cu mină groasă al tiranului Stalin a impus acolo frontiera prin care teritoriul străvechii provincii moldave Bucovina fu rupt în două. Aşa se face că viitorul artist şi-a efectuat studiile liceale la Colegiul de Arte Plastice „Nicolae Plămădeală“ din Chişinău, absolvit în 1988. După eliberarea ţării noastre de sub totalitarism, survenită în decembrie 1989, Chiseliţă devine student la Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu“ din Cluj. O şansă pentru el – atunci, o şansă pentru Cluj – mai târziu.
Pe la finele primului deceniu al secolului XXI, pictorul bucovinean naturalizat translivănean a parcurs şi o etapă de câţiva ani ca rezident în Portugalia. Acolo avui plăcerea de a-i organiza o expoziţie în recent inauguratul sediu al Institutului Cultural Român din Lisabona. Însuşi titlul selecţiei de lucrări – Nouri de suspine – denota natura poetică a artistului, originar din arealul eminescian al culturii noastre. Talentul său iradia din fiecare tablou, ceea ce a deşteptat interesul publicului lusitan, în genere reticent (ca să nu zic sceptic de-a binelea) faţă de performanţele artistice. Din fericire, un anume instinct sănătos l-a determinat pe Mihai Chiseliţă să revină în spaţiul latinităţii orientale şi să se stabilească la Cluj, aşadar în epicentrul provinciei-matrice a naţiunii noastre – Transilvania. Că această traiectorie existenţială nu e deloc întâmplătoare o demonstrează cele două expoziţii pe care le-a avut în 2014 la Bastionul Croitorilor din Cluj. Ambele au fost însoţite de albume conţinând reproduceri ale picturilor sale, concentrate asupra a două teme majore: Cluj-Napoca – lumină şi culoare şi Cetăţi în lumină.
Din punct de vedere stilistic, Mihai Chiseliţă îşi asumă cu seninătate o atitudine versatilă. El poate aborda genuri diverse, bine sedimentate în istoria picturii, însă prioritară rămâne valorizarea frumuseţii, celebrarea acelei bucurii vitale de care tentaţiile facile ale consumismului par să ne fi alienat. Cu sagacitatea-i caracteristică, eseistul Ovidiu Pecican sesizează (în prefaţa celui de-al doilea album sus-amintit) aspecte esenţiale ale creaţiilor în cauză: „La Mihai Chiseliţă lumina, mai mereu optimistă, deschisă, neadumbrită de melancolie morbidă, dezvăluie aproape didactic, în spledoarea zilei, obiectul pânzei, chiar dacă nu îi adaugă siluete umane ori fragmente epice de referinţă (trimiteri la lumea zeilor sau a sfinţilor ori la cea a eroilor). Tăcerea trufaşă, semeţie în piatră, bun gust şi splendoare, dincolo de mondenitate şi întâmplare, împreună cu lucrarea timpului pe suprafeţe şi volume arhitecturale bine chibzuite odinioară, dar care au trecut prin diferite faze funcţionale şi au suferit modificările sau distrugerile de rigoare“.
Ignorând reţetele snobismelor de ultimă oră, Mihai Chiseliţă nu se sfieşte să depună mărturie asupra unor fericite interferenţe între natură, istorie şi arhitectură, ce pot constitui oricând motive de orgoliu pentru compatrioţii noştri. Nu e de mirare că pictorul a intuit, s-a ataşat şi a reuşit să pună în valoare şarmul indicibil al metropolei transilvane, fondată de romani în urmă cu două milenii. În fond, însăşi configuraţia de factură central-europeană stimulează asemenea punţi aperceptive între Cluj şi Cernăuţi – urbea unde viitorul artist şi-a descoperit vocaţia. Dar viziunea sa asupra Clujului adaugă o anume plusvaloare fascinantului ambient în care avui şansa de a mă naşte: dacă noi, clujenii, ne simţim uneori excedaţi de manifestările unei clime mai puţin însorite, adeseori posace, Mihai Chiseliţă ştie să remodeleze peisaje emblematice ale urbei prin filtre de luminozitate. Ambientul urban e reconfigurat sub voaluri solare, cam aşa cum mi-l amintesc eu însumi din anii copilăriei, perioadă inextricabil legată de astrul vieţii şi fixată ca atare în memoria afectivă. Graţie acestui maestru al serenităţii existenţial-artistice, originar din Bucovina, beneficiem de o revelare quasi-jubilatoare a atâtor repere prin care capitala Transilvaniei îşi consolidează magia: catedrale, edificii istorice, statui, detalii arhitecturale, stradele, acoperişuri… Totul captat prin trăsături de penel sigure şi, în acelaşi timp, afectuoase.
La fel procedează Mihai Chiseliţă şi în cel de-al doilea grupaj tematic pe care ni-l propune. Încă de pe coperta albumului ne întâmpină imaginea glorioasă a Cetăţii de la Rupea, situată aproximativ în centrul geografic al „României dodoloaţe“, cum îşi numea Lucian Blaga patria reîntregită. La faţa locului, murii acelui monument pot sugera vizitatorilor reminiscenţe sumbre ale istoriei medievale. Însă privirea transfigurtoare a pictorului umple imaginea de nuanţe de un vitalism funciar, de la galben la oranj, ocru, brun roşcat, într-o convingătoare echivalenţă a titlului albumului şi expoziţiei aferente – Cetăţi în lumină. Urmează un şir de tablouri unde subiectele sunt abordate cu acelaşi sentiment al inocenţei regăsite, al revelării unor frumuseţi organic legate de ethosul ţării noastre, cu inerentul ei specific de avanpost europenist la porţile Orientului. Principalele surse de inspiraţie provin din arealul transilvan: Sighişoara, Sibiu, Braşov, Bran, Densuş, Cârţa, Strei, Râşnov, Saschiz, Făgăraş, Hunedoara, Deva, Codlea, Roadeş, Viscri, dar nu lipsesc nici reprezentări din perimetrul românităţii extracarpatice, cum ar fi Palatul Mogoşoaia, Curtea Domnească de la Târgovişte, Cetatea de Scaun Suceava, Histria, turnul Mănăstirii Humor, Cetatea Enisala, Cetatea Poienari, Turnul lui Ştefan din Piatra Neamţ sau cetatea basarabeană a Sorocăi. Atitudinea admirativă de care e pătruns pictorul dă naştere unor lucrări limpezi, fără echivoc, asemenea unor declaraţii de amor menite să contracareze autodenigrarea de care ne lăsăm prea adeseori copleşiţi.
Constat cu bucurie că acest al doilea album al său a beneficiat de suportul unei noi competitoare în peisajul editorial autohton: recent înfiinţata editură Avalon. Admir curajul iniţiatorilor ei – Ovidiu Pecican, redutabil spirit poliedric, împreună cu dinamica sa companioană, Amalia Lumei (aici în postură de directoare) –, de a înfrunta adversităţile cu care se confruntă actualmente lumea tiparului. Gestul de a promova un pictor („angajat“ la modul sui generis) precum Chiseliţă denotă un salutar instinct al valorii. Nu de alta, dar dacă în materie de talent(e) stăm bine, în privinţa felului cum le cultivăm şi apreciem avem mult de recuperat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper