Singularitatea Shoah. Aspecte istoriografice

Un articol de ANDREI MARGA

Istoria tragediei de la Auschwitz este deja scrisă, încât ceea ce se discută este în principal interpretarea ei. Explicarea destructivităţii de atunci nu s-a încheiat.

Pe de altă parte repercusiunile acestei tragedii sunt de pondere istorică universală. Astăzi Europa continuă să fie confruntată cu întrebarea dacă despărţirea de trecutul conflagraţiilor pornite din sânul ei a fost dusă până la capăt. Din aceste raţiuni împart răspunsurile mele la întrebările ce se pun în patru articole – Aspecte istoriografice, Explicaţia destructivităţii, Urmări ale Auschwitzului şi Ce revine Europei din experienţa Auschwitzului? – ce pot fi citite şi separat. Abordez în cele ce urmează aspecte istoriografice.
Însuşi Ernst Nolte care, prin „revizionismul“ său istoriografic, a fost punctul de plecare al controversei istoricilor germani asupra unicităţii crimelor naziste ce a izbucnit în anii optzeci, scrie: „Violenţele celui de al treilea Reich sunt singulare. Într-adevăr, există destule precedente şi paralele pentru lagărele de concentrare şi chiar pentru <zdrobirea mişcării muncitoreşti>, dar nimicirea mai multor milioane de evrei europeni – şi a multor slavi, bolnavi mintal şi ţigani – este, sub aspectul motivării şi al executării, fără seamăn şi suscită, mai ales prin recea, inumana, tehnica precizie a maşinăriei cvsiindustriale a camerelor de gazare, o revoltă fără seamăn“ (Ernst Nolte, Zwischen Geschichtslegende und Revisionismus. Das Dritte Reich im Blickwinkel des Jahres 1980, în „Historikerstreit“. Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der national-sozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, Zürich, 1989, p. 15). Deloc dispus la radicalismul vreunei critici neistorice a anilor treizeci-patruzeci sau la „revizia“ evaluărilor iniţiale, un alt istoric, Joachim Fest, cunoscut pentru cercetările sale de istorie a perioadei naziste, a verificat, la rândul său, argumentele principale ale „tezei singularităţii crimelor nazismului“ – inexistenţa precedentelor istorice pentru „soluţia finală (Endlösung)“, caracterul „administrat şi mecanic al omorârii în masă“, retrogradarea fără seamăn a oamenilor în inuman. El a examinat, de asemenea, controversa Habermas-Hillgruber asupra perspectivei adecvate de abordare a evoluţiei „frontului din Răsărit“ al Germaniei naţional-socialiste şi a tras concluzia după care Hitler a putut copia practicile stalinismului şi a făcut-o, desigur, dar îi rămâne proprie mărirea criminalităţii dincolo de ceea ce era cunoscut la acea dată. „Nu trebuie să fii de concepţia că voinţa de distrugere a lui Hitler a fost inspirată din ameninţarea cu distrugere dinspre revoluţia rusă; ea provenea, conform originii ei, mai curând din angoasele timpurii şi fanteziile privind violenţele ale austriacului german“ (Joachim Fest, Die geschuldete Erinnerung…, în vol. cit., p. 105). Un istoric şi sociolog de prim-plan, Hans Mommsen, a argumentat că nu este adecvată considerarea crimelor nazismului în oglindă cu samavolniciile bolşevismului. „Analogia dintre bolşevism şi naţional-socialism este adecvată mai curând pentru a lua doar nişte asemănări exterioare drept constitutive“ (vezi Hans Mommsen, Neues Geschichtsbewusstsein und Relativierung des Nationalsozialismus, în vol. cit., p. 185). Alt protagonist al „revizionismului istoriografic“, Andreas Hillgruber, a admis că „omorârea în masă a evreilor este, în criteriile de comparaţie ale lumii occidentale, singulară, căci ceva comparabil nu a existat, de exemplu nici măcar în fascismul italian“ (Andreas Hillgruber, Für die Forschung gibt es kein Frageverbot, în vol. cit., p. 236). Istoricul Jürgen Kocka a reliefat deosebiri între nazism şi bolşevism, insistând pe „dimensiunea europeană a distrugerii naţional-socialiste a evreilor, spre deosebire de dimensiunea intern-sovietică a distrugerii staliniste a culacilor“. Iar istoricul Eberhardt Jäckel a înfruntat direct faptele şi a dat răspunsul cel mai limpede: „omorârea evreilor făcută de naţional-socialism a fost singulară deoarece niciodată înainte un stat, cu autoritatea conducătorului său responsabil, nu a decis şi nu a anunţat omorârea, pe cât posibil fără rest, a unui anumit grup de oameni, incluzând bătrânii, femeile, copii şi sugarii, şi nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat“ (Eberhard Jäckel, Die elende Praxis der Untersteller…, în vol. cit., p. 115).
Am redat aceste opinii pentru că ele oferă, chiar în condiţiile diferenţelor de abordare istoriografică dintre autori de prim-plan, imaginea a ceea ce a fost Auschwitz. Ele constituie, totodată, un indicator concludent al stării reflecţiilor din timpul nostru. Abia pe fundalul creat de aceste opinii, răspunsul la întrebarea „cine a luat decizia <soluţiei finale a chestiunii evreieşti>, care s-a pus în aplicare la Auschwitz pe scara cea mai mare?“ poate fi formulat până la capăt.
Cel care caută acest răspuns constată uşor că nu duce la vreo soluţie realistă părăsirea opticii în care persoane identificabile au luat decizia. Tentaţia părăsirii nu este nouă, dar nici foarte veche. Ea provine din filosofii ce scot din discuţie răspunderile persoanelor pentru acţiunile lor, punându-le pe acestea din urmă pe umerii „istoriei“, „destinului“, „tehnicii determinate planetar“, „conjuncturilor“, „conjuraţiilor“ şi reprezintă o altă temă a controverselor cu privire la scrierea istoriei contemporane.
Bunăoară, în istoriografie, revine adesea tendinţa de a pune decizia de exterminare aplicată în lagărele nazismului în seama unor instanţe anonime: situaţia geopolitică generată de declaraţia lui Chaim Weizmann de alăturare a organizaţiei mondiale evreieşti la alianţa antihitleristă (susţinere fără temei, căci organizaţia nu era subiect de drept statal), situaţia de pe front (idee intenabilă, căci exterminarea fusese anunţată cu mult timp înainte), preluarea conducerii Germaniei de grupări criminale (totuşi, cineva anume, din sânul acestora, a decis), tendinţele autodistructive ale societăţii moderne (interpretare ce nu rezistă, căci nu în toate ţările intrate în cursul modernizării s-au produs asemenea crime). Oricât s-a profitat în istoriografie de sincope în reconstituirea pe documente de arhivă a paşilor care au dus la „soluţia finală“, în concret a „ordinului Führer-ului“, nu este nici un dubiu asupra contribuţiei decisive a lui Hitler însuşi la luarea deciziei. Ideea „soluţiei finale a chestiunii evreieşti“ a circulat, aşa cum atestă documentele găsite, între Hitler, Göring, Heydrich şi alte vârfuri naziste. Ea era în linie, de altfel, cu pasaje din Mein Kampf (1925-26), cu ameninţările deloc voalate ale lui Hitler (care vorbea în 1939 de „sfârşitul evreilor în Europa“) şi cu intenţia mărturisită de Führer, în aceeaşi zi de 30 ianuarie 1939, de a „distruge (ausrotten) evreii“. Mărturiile depuse la procesul intentat vârfurilor regimului naţional-socialist de la Nürnberg au atestat, pe de altă parte, că prin expresia „soluţia finală“ din limbajul nazist s-a înţeles „exterminarea“, iar decidenţii au fost până la urmă cei din cercul lui Hitler şi Führer-ul însuşi.
Aşa stând lucrurile, investigaţia rădăcinilor „soluţiei finale“ în formaţia şi biografia lui Hitler, desfăşurate în condiţiile declinului imperiului habsburgic şi apoi ale crizei din Germania, întreprinsă de Robert Wistrich (Laboratory for World Destruction. Germans and Jews in Central Europe, University of Nebraska Press, 2007), este din capul locului edificatoare. Nu este vorba de a reduce cauzalitatea unui fenomen atât de grav la fantasmele unei persoane, fie ea şi posesoare la un moment dat a unei puteri discreţionare, dar este vorba de a identifica cu precizie persoanele care, în locuri şi momente anumite, au îndreptat evenimentele pe o anumită direcţie. Această temeinică cercetare, a cărei anvergură a fost subliniată şi de primirea Marelui Premiu al Austriei, a dus la concluzia că „Viena a fost prologul, iar contrarevoluţionarul München catalizatorul care l-au lansat pe Adolf Hitler pe contorsionatul drum către Auschwitz“ (p. 377).
Care a fost cursul politic al României, aliată atunci a Germaniei naziste, în anii în care se punea în aplicare „soluţia finală“? Se ştie că autorităţile naziste au promovat „soluţia finală“ nu doar pe teritoriul german, ci şi în spaţiul internaţional. Naziştii au cerut aliaţilor lor să o aplice de asemenea şi au făcut presiuni în acest sens. Documentele acţiunii externe a Berlinului acelei perioade atestă acest fapt. Ceea ce s-a petrecut după 14 septembrie 1940, când mareşalul Ion Antonescu a fost declarat „conducătorul“ ţării, a justificat evaluarea elaborată de Jean Ancel pe baza documentelor aflate la dispoziţie: „aşa cum participarea românească la distrugerea poporului evreu poate fi considerată un capitol negru al istoriei româneşti, salvarea a 300.000 de evrei reprezintă cea mai nobilă pagină a ei“ (în Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, selected and Edited by Jean Ancel, The Beate Klarsfeld Foundation, 1986, vol. XI,
p. 46). Această evaluare nu a putut fi dislocată.
Într-adevăr, până la bătălia de la Stalingrad, autorităţile române au colaborat cu vârfurile germane şi oficiul însărcinat cu aplicarea „soluţiei finale“, pus sub conducerea operativă a lui Eichmann. Deportările în Transnistria, lovirea evreilor şi discriminarea lor, au fost printre consecinţe. Carol Iancu (în cartea sa La Shoah en Roumanie: les Juifs sous le regime d’Antonescu…, Presses Université Paul Valéry, Montpellier, 1998) a lămurit acest aspect. Pe de altă parte, reprezentanţii germani în România au presat autorităţile de la Bucureşti pentru aplicarea neîntârziată. Colaborarea acestora a rămas însă marcată de refuzul lui Mihai Antonescu, în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, de participare la ceea ce acesta a numit „distrugerea fizică de fiinţe umane“. De aceea fostul rabin Moshe Carmilly-Weinberger a tras concluzia mai bine sprijinită pe fapte: „Guvernul Antonescu a fost responsabil de moartea a 300.000 de evrei români. Acesta este capitolul trist şi negru din istoria României în anii 1940-1945. În acelaşi timp, noi nu putem să uităm că România a rezistat deportării evreilor în lagărele de exterminare din Polonia, în pofida ocupaţiei germane de patru ani. Porturile româneşti au fost deschise pentru mii de refugiaţi, în trecerea lor spre Palestina. Emigraţia evreiască a continuat sub privirile vaselor şi submarinelor germane staţionate în portul Constanţa. <The road to life> din iadul nazist prin România, care a fost una dintre cele mai sigure rute de evadare în vremea Holocaustului“ (Moshe Carmilly-Weinberger, The Road to Life, Shengold Publishers, New York, 1994, pp. 15-16).
După datele existente, guvernul Kállay, pe fondul retragerii trupelor germane în faţa ofensivei sovietice, a trimis în lagărele de exterminare, către sfârşitul războiului, 600.000 de evrei, o mare parte din Transilvania de Nord (p. 44), smulsă României prin Dictatul de la Viena.
O vastă memorialistică, apoi reconstituirile istorice precise au arătat grozăviile petrecute înăuntrul lagărelor de exterminare şi cu deosebire la Auschwitz. Ce au trăit prizonierii s-a evocat în imagini cutremurătoare pentru generaţii, începând cu procesul de la Nürnberg, şi este cunoscut la această oră de publicul larg. De aceea, aici amintesc doar trei mărturii dintre cele mai grăitoare.
Elie Wiesel ne aduce în faţă, în proza evocatoare Night, scene zguduitoare: începând cu sosirea în lagăr („Am privit la doamna Schächter. Băieţaşul ei o ţinea încă de mână. În faţa noastră acele flăcări. În aer miros de carne arsă. Trebuie să fie miezul nopţii. Am sosit. În Birkenau“), continuând cu ceea ce se putea vedea („Nu departe de noi, flăcări, uriaşe flăcări. Ceva a fost ars acolo. Un camion a venit şi a descărcat ceea ce transportase: copilaşi. Copii! Da, am văzut cu ochii mei… copii aruncaţi în flăcări“) şi încheind cu avertismentul ofiţerului SS („Aici trebuie să munciţi. Dacă nu vreţi, veţi ajunge direct la horn. La crematoriu. Muncă sau crematoriu: alegerea este a voastră“). Tot ce le rămânea prizonierilor era familiarizarea cu conştiinţa sfârşitului apropiat.
Creatorul logoterapiei, Victor E. Frankl (Man Search For Meaning, Rider, London, 2008), îşi aminteşte cât de fără de speranţă devenise viaţa în lagărul de concentrare: „…cea mai simplă metodă de sinucidere era să atingi gardul de sârmă ghimpată. Nu era cu totul dificil pentru mine să iau decizia. Nu era greu din moment ce pentru cel din interior aşteptarea de viaţă, calculată în mod obiectiv şi socotind toate şansele, era foarte mică. El nu putea să aibă siguranţa că va fi în acel procent de oameni care ar supravieţui tuturor selecţiilor. Prizonierul de la Auschwitz, în prima fază de şoc, nu era speriat de moarte. Chiar camerele de gazare şi-au pierdut oroarea pentru el, după primele zile – peste toate l-ar scuti de actul comiterii sinuciderii“ (p. 31). Viaţa fiecăruia nu mai era în nici o privinţă în mâinile sale.
În sfârşit, Wladyslaw Bartoszewski, ministrul de Externe de mai târziu, fost prizonier, din generaţia de luptători polonezi căzuţi în mâna naziştilor cu care a debutat Auschwitzul în septembrie 1940, menţionează debutul omorârii prin gazare cu Zyklon B, care s-a aplicat la început prizonierilor ruşi, apoi, pe scară sistematică, evreilor. El adaugă: cu toate informaţiile furnizate de guvernul polonez din exil, „nici o ţară din lume nu a reacţionat adecvat“ pentru „a pune capăt în mod eficace omorârii de masă germane. Aceste mijloace eficace nu au fost găsite şi, propriu-zis, nici una nu le-a căutat cu asiduitate“ (Wladyslaw Bartoszewski, Reflexionen eines Ehemaligen Auschwitz-Häftlings, în Benedikt XVI, Wo war Gott? Die Rede in Auschwitz, Herder, München, 2006, p. 33). Auschwitzul este printre tragediile care s-au petrecut înconjurate de inerţia lumii din jur.
Sunt trei relatări dintr-o veritabilă mare de mărturii. Ele sunt însă suficiente pentru a arăta ce au trăit prizonierii de la Auschwitz, cât de jos a ajuns preţul vieţii şi ce fractură nefericită a rămas între lagăr şi lumea celor care puteau fi salvatori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper