Scandalul premiului Eminescu. E prea mult!

Un articol de Alex Goldiş

În loc să fie prilej de festivism inofensiv şi plictisitor, ca de obicei, 15 ianuarie 2015 a devenit o mică dată în istoria recentă a vieţii literare româneşti. Nu-mi amintesc, în ultimul deceniu, o mai aprigă încăierare a lumii literare de la noi, cu mişcări de trupe şi cu luări de poziţie atât de vii. Pe o reţea de socializare cineva vorbea, mai mult sau mai puţin ironic, de un adevărat „11 septembrie“ literar – din care bănuiesc că reţinea mai mult sensul de cutremur decât cel de atac terorist.

Ce s-a întâmplat şi ce e în joc aici, de fapt?
În mare, lucrurile sunt cunoscute deja de toată lumea: în urma decernării Premiului Opera Omnia de la Botoşani lui Gabriel Chifu, juriului compus din Mircea Martin (preşedinte), Nicolae Manolescu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Ioan Holban şi Mircea A. Diaconu i se cere, de către un grup de peste 30 de scriitori (între timp, lista de semnatari a devenit tot mai consistentă), demisia. Printre semnatarii textului redactat de Claudiu Komartin şi Radu Vancu, nume de prim-plan ale ultimei generaţii de scriitori, în special poeţi şi critici (Dan Coman, Rita Chirian, Miruna Vlada, Andrei Dósa, Paul Cernat, Andrei Terian, Bianca Burţa-Cernat), dar şi nume de rezonanţă din generaţiile trecute, precum Liviu Antonesei, Florin Iaru, Emilian Galaicu-Păun sau Svetlana Cârstean. Chiar dacă n-au semnat apelul, destui scriitori şi-au exprimat public indignarea, prin puncte de vedere individuale în publicaţii online sau pe reţelele de socializare. Printre ei, O. Nimigean, Bogdan Creţu, Ruxandra Cesereanu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu şi alţii. O mobilizare fără precedent, cu atât mai surprinzătoare cu cât solidarităţile sunt puţine şi izolate în lumea literară românească, plină ochi de genii. Ştiu destui scriitori care n-ar sta la masă împreună, dar care s-au aliniat acum de aceeaşi parte a baricadei.
Am citit, în cele câteva zile scurse de la redactarea apelului, destule comentarii care încearcă să discrediteze valul protestatar, minimalizându-i când obiectul (De ce sunt scriitorii atât de obsedaţi de premii în loc să-şi scrie cărţile?), când subiecţii, mânaţi, cum s-ar zice, în luptă de o reglare de conturi generaţionistă. Surprinzătoare, din acest punct de vedere, e poziţionarea lui Dorin Tudoran, care rezumă întreaga chestiune la mesajul „Căraţi-vă de-aici cu subiectivităţile voastre, fiindcă a venit vremea noastră şi a subiectivităţilor noastre!“. Or, tocmai ipoteza că ar fi vorba aici de un protest generaţionist trebuie respinsă.
Ceea ce a inflamat spiritele n-a fost acordarea unui premiu important domnului Gabriel Chifu, nici măcar incompatibilitatea instituţională, de vicepreşedinte premiat de preşedintele USR. De când e în funcţie, Gabriel Chifu a mai obţinut premii: Premiul pentru poezie al USR pentru 2011, în detrimentul unor poeţi nu mai puţin demni de luat în seamă, precum cei pe care i-a surclasat la Botoşani: Ioan Es. Pop, Ştefan Manasia, Nichita Danilov sau Ion Pop. Nu-i nimic, se mai întâmplă. De acelaşi succes la jurii s-a bucurat însă şi cartea următoare a scriitorului, care a încasat deja două premii: la Colocviile Romanului Românesc Contemporan de la Alba Iulia din primăvara anului trecut, unde, se simte obligat să precizeze nuanţat „Ochiul magic“ al României literare, „premiul i-a revenit cu unanimitate de voturi lui Gabriel Chifu, cu volumul Punct şi de la capăt“ (subl. mea, A.G.); nu iese din logica expusă mai sus nici Festivalul Naţional de Carte de la Cluj-Napoca de la finalul lui 2014, când, în loc să se recuze ca organizator, scriitorul în cauză a reuşit să se impună în faţa Gabrielei Adameşteanu, a Adrianei Babeţi, a lui O. Nimigean, Mircea Anghelescu şi a multor altora. Nu-i mare bai nici acum, se poate trăi cu asta. Numai că la un bilanţ atent al premiilor importante din ultimii ani, e de observat că Gabriel Chifu a ratat doar competiţiile literare din care s-a recuzat (v. Premiile României literare pe 2014). Ceea ce înseamnă numaidecât că şi inversul e adevărat: când nu s-a recuzat, domnul Chifu a mers la sigur.
De aceea, stupoarea scriitorilor care au aflat că Gabriel Chifu a câştigat Opera Omnia la Botoşani n-are, ca orice stupoare scriitoricească, niciun fel de întemeiere matematică. Statistic vorbind, premiul se afla deja în buzunarul vicepreşedintelui USR.
In Defense of Poesie
Doar că de data asta a fost, într-adevăr, prea mult, chiar pentru o lume literară inertă, care se scarpină de trei ori după cap până la a se exprima deschis. Prea mult prin cumulul de onoruri anterioare, prea mult raportat la posibilităţile poeziei lui Gabriel Chifu (cuviincioase, dar atât), mult prea mult în compania unor poeţi precum Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu sau Aurel Pantea. Şi poate că nici asta n-ar fi fost decisiv în coagularea indignării generale, dacă din juriul care a scos numele lui Gabriel Chifu din pălărie n-ar fi făcut parte câteva dintre personalităţile de top ale criticii româneşti din ultimele trei-patru decenii: Mircea Martin, Ion Pop, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu. Personalităţi care şi-au dovedit, de atâtea ori, nu doar gustul estetic, ci şi probitatea morală în epoci mult mai complicate decât cea actuală. În acest context, apelul (obraznic-tăios după unii, ironic sau franc-reverenţios după alţii) s-a constituit într-un destul de patetic, old school, Defense of Poesie, care cerea membrilor juriului demisia în bloc, în consonanţă cu demisia de la apărarea unor criterii valorice vizibile cu ochiul liber. Reproşuri, într-adevăr, extrem de grave, abia camuflate de o retorică politicoasă, de la discipol la magistru.
Dacă mobilizarea s-a realizat atât de prompt şi de vehement n-a fost, aşadar, datorită importanţei premiului ca atare (un premiu nu e niciodată mai mult decât un premiu, chiar şi când el are mize financiare însemnate în context românesc: 20.000 de lei), nici din cauza singularităţii nedreptăţii (regula o fac premiile pe deplin meritate, din păcate), ci datorită ameninţării că până şi puţinele repere morale stabile încep să se clatine. Şi dacă reacţiile protestatarilor au depăşit, poate, limitele reale ale evenimentului, e tocmai din cauza preţuirii multor semnatari ai petiţiei faţă de numele menţionate mai sus. Când nu s-au rezumat la a urmări cu simpatie scrierile generaţiilor mai tinere, Mircea Martin, Ion Pop sau Al. Cistelecan au susţinut deschis, prin zeci de articole sau prin proiecte comune, ba chiar prin participarea la jurizări, activitatea mai tinerelor generaţii – şi aici, nu mă refer doar la ultima. La rândul lor, tinerii i-au privit cu deferenţă chiar şi când, prin firescul lucrurilor, viziunea diferită asupra literaturii ar fi reclamat rupturi mai ferme.
Din păcate, din seria modelelor nu mai face parte, de o bună bucată de vreme, Nicolae Manolescu. În cazul său, avem de a face cu un paradox bătător la ochi, dacă privim activitatea sa de dinainte şi după ’90: dintre toţi postbelicii, e criticul cel mai liber în perioada cea mai dogmatică şi cel mai dogmatic în perioada cea mai liberă. Cunoscuta butadă „canonul se face, nu se discută“, nu părea, la începutul anilor ’90, mai mult decât o formulă caracteristică neseriozităţii mimate a criticului. Treptat, ea a prins concreteţe pe de o parte în Istoria critică, un monument de improvizaţie cu pretenţie de judecată absolută, şi în activitatea publică a criticului, care a privit cu ochi răi cam tot ce s-a petrecut în literatura română după 1990. Poeţii şi prozatorii, rămaşi necitiţi, au fost taxaţi totuşi drept „mizerabilişti“ şi „minimalişti“, în timp ce critica tânără e reductibilă la „neogherism“.
Dezinteresul faţă de literatura actuală n-ar fi atât de flagrant – a nu înţelege sau a nu-ţi plăcea literatura tânără nu-i un defect în sine – dacă n-ar ascunde o dublă măsură. Oricine deschide Istoria critică sau recentul compendiu poate constata că harta valorică a literaturii de după 1990 se suprapune fără rest cu harta redactorilor şi a colaboratorilor de la România literară sau a apropiaţilor din conducerea Uniunii Scriitorilor. Ceea ce înseamnă că atât activitatea scriitoricească, cât şi cea instituţională a lui Nicolae Manolescu au demonstrat un lucru lipsit de echivoc, însă descumpănitor pentru toţi fanii lui: după ’90, orizontul literar al criticului n-a depăşit orizontul relaţiilor sale personale. Atitudine, din nou, opusă cu 180 de grade pledoariei de dinainte de Revoluţie pentru cronicarul imparţial, izolat de relaţii sociale, „fără mamă, fără tată“. Faptul că lista premiilor patronate de Manolescu e coincidentă cu „lista lui Manolescu“ din Istorie şi cu lista adjuncţilor din instituţiile conduse de el nu e decât consecinţa logică a provincializării tot mai accentuate a „Instituţiei Manolescu“. Atât de puternică a fost această „instituţie“, încât nici măcar criticul însuşi, prin acţiuni concrete de tipul celor menţionate mai sus, n-a reuşit s-o discrediteze. Acestea nu sunt interpretări, nici figuri de stil generaţioniste, aşa cum crede domnul Dorin Tudoran sau alţii, ci fapte.
Nu cred, totuşi, în demonizarea lui Manolescu. Nu e vina criticului că a moştenit o legitimare simbolică pe care nici el, nici cei din jurul său n-o ştiu gestiona. Şi iată că ajungem, încet-încet, la una dintre problemele de fond ale chestiunii premiilor de la Botoşani: dezastrul jurizării de acolo demonstrează că raporturile de autoritate în dauna argumentelor şi a valorilor nu funcţionează doar în redacţia României literare, unde avem de a face cu „unanimităţi“, ci şi la case mult mai mari. E nobil gestul lui Florin Iaru de a încerca să probeze, detectivistic, că juriul de la Botoşani a fost manipulat, dacă nu înşelat pe faţă de preşedintele de facto, devenit maestru al long distance call-urilor şi că votul pentru Chifu a fost unul cu cântec. Cel mai probabil, are şi dreptate. Mă întreb, însă, dacă cealaltă postură, de naivi în faţa mascaradei democratice înscenate de autorul Istoriei critice, e complet favorabilă criticilor în cauză. Nu mă interesează nici să identific ţapi ispăşitori, nici să revendic mărturisirea publică a voturilor (astfel de inchiziţii şi interogatorii mi se par nedemne atât pentru cel care le cere, cât şi pentru cel căruia i se cer), însă, repet: problema nu ţine de „trădare“, ci de acceptarea, în continuare, a „Instituţiei“ manolesciene ca mecanism discreţionar în faţa căruia nu se discută, ci se votează. Nereclamarea, de către membrii juriului, a unor reguli stricte şi a unor mecanisme transparente de vot, ba chiar, îndrăznesc să spun, lipsa protestului în momentul când această majoritate l-a consacrat pe cel mai slab candidat, aflat în clar conflict de interese prin funcţia ocupată, ridică în continuare semne de întrebare cu privire la întreaga activitate a juriului. Impulsurile autarhice sunt, într-adevăr, vina lui Manolescu. Faptul că ele se realizează e vina celeilalte părţi a vieţii literare.
Nici măcar demisia juriului nu mi se pare importantă în contextul acestui scandal literar. Ci naşterea, în paralel şi probabil alimentată de mişcările protestatare din ultimii doi-trei ani, a unei conştiinţe scriitoriceşti puternice, care nu mai acceptă autorităţile necondiţionate – sau condiţionate de nişte instituţii din ce în ce mai îndoielnice. Lumea literară românească ar putea deveni, din no man’ s land-ul moral în care ideea de compromis frizează nonsensul, un spaţiu în care, datorită acestei conştiinţe scriitoriceşti treze, te poţi compromite din nou. E de bine.

Adauga un comentariu

Trebuie sa fiti autentificat pentru a adauga un comentariu.