(Re)sursele literare ale culturii orale

Că literatura populară, folclorul, cultura orală au constituit, pentru literatura română scrisă, „de autor“, o „temelie“, „baza“, „izvorul pururea reîntineritor“ s-a demonstrat cât se poate de clar, cu exemple indeniabile, de la „oamenii începutului de drum“
(I. Budai-Deleanu, Gh. Asachi, V. Alecsandri) până la vârfurile de netăgăduit ale „scripturilor române“ (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici) şi de aici la continuatorii moderni ai acestora (Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Voiculescu, Mircea Eliade etc.) şi chiar la postmoderni (de exemplu, Cărtărescu şi alţii)
Între aceştia din urmă şi-ar găsi locul şi Petre Crăciun, autor destul de prolific, specializat – ca să zic aşa – în producerea de basme de autor (vezi Basme, Editura Zorio, 2013, Basme pentru familia mea, 2014), dar şi de alt fel de scrieri pentru copii, precum, recent, Fetiţa din Floare) toate cu ilustraţii inspirate realizate de Anca Smărăndache, al cărei limbaj plastic „corespunde“ integral cu acela al scriitorului.
Când am luat cunoştinţă de scrierile lui Petre Crăciun intitulate „basme“ am fost tentat să le raportez la modelul folcloric sau „clasic“ al categoriei basm, caracterizat într-o formulă sonoră şi memorabilă de G. Călinescu, în micul lui tratat de Estetica basmului (1965), drept „un plagiat sincer şi total şi geniul se relevă în arta copiatului“. Ceea ce este, în mare, valabil, pentru culegătorii secolului al XIX-lea (Petre Ispirescu, „un culegător-tipograf“,
I. Pop-Reteganul, Al. Vasiliu, George Catană, G. Dem. Teodorescu şi mulţi, mulţi alţii), toţi „scrietori de basme“, oameni calificaţi în arta scrisului, capabili să pună pe hârtie, să însemneze, folosind semnele grafice,  ceea ce au auzit de la „zicătorii“ de basme. şi, desigur, chiar într-o mai mare măsură, pentru culegătorii profesionişti, care sunt „transcrietori“ de basme, adică transpun, cu fidelitate maximă, mesajul oral într-o formă scripturală, transferă zicerea destinată auzului în textul (scris) destinat văzului, cazul folcloriştilor precum Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică, 3 vol., 1966, sau, mai recent, I. Oprişan, Basme populare româneşti, zece volume!
Petre Crăciun se află în poziţia scriitorilor, autorilor de basme, a creatorilor de basme „de autor“, mai aproape, dintre clasici, de Caragiale, zic eu, sau de Delavrancea,  decât de Creangă, fără a pune vreun semn de identitate între aceştia.
Naraţiunile, poveştile, istorisirile sale  păstrează vagi legături cu basmul popular sau cu basmele „de autor“ ale înaintaşilor. Ele se înscriu, mai degrabă, în rigorile prozei post-moderne, violentează „soft“ modelul, resetează mecanismul, reaşază piesele unui „puzzle“ uriaş, care aminteşte, vag, de schema lui V. I. Propp şi de „piesele“ („motive“, „funcţii“) cu locuri aproape imuabile în acea structură. Sigur, există şi aici o „lipsă“ sau o „absenţă“, nişte „încercări grele“ şi apar adesea, când e cazul, „victoria“ şi „căsătoria“ eroului.
Să luăm, pe scurt, în discuţie textul Zmeul Pierde-Vară. O familie cu trei băieţi, doi „normali“, al treilea, cel mic, cam nătâng, nepriceput, e un laitmotiv al basmului popular – „Cenuşotcă“, Drăgan Cenuşă“, „Prâslea cel Voinic“ – doar că cei trei feciori aparţin aici unei familii de zmei, tatăl cu şapte capete, mama şi feciorii cu câte cinci! Fraţii cei mari „au găsit zmeoaice pe măsura lor şi s-au dus la propriile case“. Cel mic este alungat de acasă, pleacă în lume, ajunge pe pământul oamenilor, este angajat, pe rând, de trei sfinte (Miercuri, Vineri, Duminică) pe care le slujeşte cu succes, este „recomandat“ de acestea unui împărat, care îi dă de lucru, el îşi face treaba cum se cuvine. Împăratul are o fată care are, firesc, curiozităţi, aflând că zmeul-slugă îşi scoate noaptea „costumul de zmeu“, fiind, altminteri, un flăcău chipeş, pe care îl va lua de bărbat. Să notăm că fata împăratului din Povestea Porcului de Ion Creangă află secretul „soţului-animal“ numai după căsătorie, ceea ce nu-i chiar acelaşi lucru. Tânărul zmeu luptă, cu ajutorul „zânelor“, împotriva propriului său neam zmeiesc, renunţă la costumul de zmeu şi se căsătoreşte cu Mădălina, fiica împăratului.
E, cum se vede, un scenariu de basm foarte plauzibil – probe, încercări grele, ajutoare năzdrăvane, metamorfoze sau măcar demascări, căsătorie fericită, happy-end …
Ceea ce iese din tipar este reabilitarea generoasă a neamului zmeilor care, principial, aparţin grupului celorlalţi, alţii decât noi, oamenii. O viziune modernă, tolerantă (între altele, tânărul zmeu aflat în slujba împăratului trebuie să se ocupe de câinii fără stăpân din împărăţie „şi să-i alunge dincolo de porţile cetăţii“, dar el  „i-a prins şi le-a găsit tuturor stăpâni iubitori“), deşi cu ai săi, cu zmeii, se comportă fără milă, decimându-i, cu ajutorul zânelor, singura rămasă în viaţă fiind mama lui, poate şi surorile, poate şi soţiile celor doi fraţi… Dar asta, oricum, e altă poveste!
Scriitorul anilor 2000 mută accentul de pe epic pe etic, de pe aventura pură pe meditaţia înţeleaptă, de pe calităţile fizice excepţionale ale eroului pe frumuseţea lui morală, pe bunătate, pe adevăr, pe hărnicie, blândeţe, modestie. Cu toate acestea, naraţiunile numite „basme“ de Petre Crăciun nu sunt plictisitor-moralizatoare, ci au viaţă, mişcare, suficientă aventură şi multă seninătate. Aşa că, precum scriam într-o cronică la volumul de basme din 2013, atâta timp cât natura umană, necopleşită definitiv de mizeria vieţii de zi cu zi şi nealienată integral de progresul tehnologic actual, mai aspiră către un dram de  bine, de frumos, de dreptate, de înţelegere, de bunătate, iar „floarea înţelepciunii“ prevalează asupra „ierbii puterii“ şi din „ţara Adevărului“ a fost alungată minciuna, basmele lui Petre Crăciun îşi au locul lor pe rafturile librăriilor şi în inimile cititorilor.
Şi scriitorul Petre Crăciun, care şi-a făcut un crez din promovarea literaturii pentru copii (vezi portalul „Literatură Copii“ şi Editura „Zorio“), are motive să fie încrezător în succesul eforturilor sale. Vezi, în acest sens, calda prezentare a volumul de poezii pentru copii scris de Mihaela Oancea, Motanul Ioachim (Editura Armonii Culturale, 2014), propriile sale scrieri de gen, Cruciada pisicilor şi Taina ghemului de aţă, alături de recentul volum Fetiţa din Floare, volumul de versuri  semnat de Mihaela Hură, Cu stele în buzunar, şi altele care îşi fac cu greu, dar îşi fac loc în inimile şi în minţile tinerilor cititori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper